Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 9: "Adevărul doare"

C A P I T O L U L 9

E M M A

Trupul ii cade lipsit de viață la picioarele mele, exact în momentul în care mă îndepărtez oripilată, făcând un pas în spate. Îmi simt mintea invadată de milioane de gânduri și inima gata sa imi sară oricând din piept, ținând cont de rapiditatea cu care bate. Îmi privesc mâinile tremurânde, apoi mi le trec peste față și le retrag murdare de sânge. Același sânge din care parca ma înfruptam de parca propria mea viață depindea de acest lucru. Sângele pe care l-am băut ca un adevărat monstru din corpul unei persoane care nu avea nicio vină.

Încerc să îl șterg pe haine, dar parcă se întinde tot mai mult și insista sa îmi rămână impregnat în piele, asa ca cedez. Marai printre suspinele îndurerate și caut să îmi șterg mâinile pe orice îmi apare în cale. În momentul în care simt ca o sa cedez psihic, el apare lângă mine. Brațele lui Qwin mă prind înainte ca măcar sa realizez și eu ca urma sa ma prăbușesc. Iar eu profit de ocazie pentru a îmi exterioriza suferința, începand să plâng și să îngân cuvinte care ar trebui sa aibe sens în timp ce stau cuibărită la pieptul său cald.

Pentru ca, pe lângă faptul ca trebuie sa îmi ofere cineva niște explicații, am nevoie de o îmbrățișare și de înțelegere. Faptul că mă simt atât de străină acum, de parcă viata mea a început brusc și fără un sens anume mă dărâmă la interior.

Nu-mi amintesc nici cine sunt și nici de unde vin. Nu țin minte să îl mai fi văzut vreodată pe Qwin și totuși, în timp ce îmi mângâie spatele cu palma sa dreapta, am senzația ca este singurul loc în care m-aș putea simți în siguranță. În care chiar dacă întreg pământul s-ar sfârși, eu as fi oricum protejată de căldura emanata de corpul sau și de mirosul deloc familiar, dar foarte plăcut.

- E în regulă.

Îmi șoptește și mă chinui să îmi reprim suspinul, deși ma simt de parca îmi doresc sa tip atât de tare încât sa ma audă tot globul. Vreau sa dispară, vreau ca golul din stomac și apăsarea de pe suflet să fie doar o amintire urâtă, de care sa ma prefac ca nu îmi amintesc. Și totuși, nu reușesc decât să îmi umezesc obrajii și tricoul sau cu lacrimi amare, care nu par că vor să se mai oprească.

- Nu ai greșit cu nimic.

Continuă să vorbească și mă desprind din brațele sale în următoarea secundă, simțindu-mă mai șocată ca niciodată.

- L-am omorât.

- Știu.

- Atunci cum îmi poți spune că nu e nimic greșit în asta? Tu te auzi măcar?! vocea îmi creste câte o octavă pe măsură vorbesc și simt furia cum îmi circula prin vene.

Mi-aș dori sa ii pot spune sa ma lase puțin singură, ca să ma pot aduna, presimțind cum urmează sa rabufnesc, dar pur și simplu nu pot. Vreau sa audă cât de dezgustată sunt de tot ce s-a întâmplat, de mine și de faptul ca sunt un blestemat de vampir.

- Ai făcut-o să supraviețuiești.

Imi explică calm.

- Asta nu e o scuză.

- Nu, dar este un motiv.

Nu am nici cea mai vaga idee de ce se întâmplă acum în mintea sa și nici nu sunt sigura dacă as vrea cu adevărat sa știu. Ce-i drept este că îmi tot imaginez cum ar fi dacă aș reacționa violent, asa cum îmi sugerează partea întunecată a mintii, care nu știu de unde a apărut.

- Ești un vampir, asta faci ca să trăiești.

- Atunci prefer să mor.

- Mă tem că nu se poate. răspunde după câteva secunde de gândire și mă încrunt subit.