Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 6: "Am și eu un cuvânt de spus, nu?"

C A P I T O L U L 6

E M M A

Mă agăț de ea într-o îmbrățișare plină de dor care aproape ca o lasă fără aer și pe mine ma umple de energie. Este aici, după atât de mult timp o mai pot privi și ii mai pot auzi vocea, de data aceasta nu din înregistrări din copilarie.

Imi zâmbește la fel cum îmi aminteam în trecut și continui sa plâng, dar de data aceasta de fericire.

  — Hei, Em, sunt oameni acolo și ne faci de râs. glumește, iar eu aprob încântată și îmi șterg obrajii umezi cu podul palmelor.

  — Mi-ai lipsit atât de mult, Doamne. oftez. Lumea este așa o junglă fără tine.

  — Era și înainte doar ca nu o descoperisei tu în totalitate. ridica din umeri gânditoare.

  — De ce ai plecat, Rosie? Cum s-a întâmplat și când? Îți mai amintești fața vampirului care a făcut asta, pentru că îți jur că o să îl fac sa plătească cu vârf și îndesat.

  — Chiar dacă ți-aș spune, nu poți. In plus, eu m-am obișnuit așa și m-am împăcat cu ideea că atunci mi-a fost sortit să plec.

Dar aveam atât de multă nevoie de tine...

Oare știe prin cate am trecut și de câte ori mi-am imaginat-o cum întra iarăși dimineața la mine în cameră sa ma trezească pentru școala. Cum o ajuta pe mama sa pregătească micul dejun de parcă i-ar fi fost propria fiică. Cum era singura care putea să mă înțeleagă în momentele de cădere psihică.

Ea a fost stâlpul meu de susținere, persoana de care m-am agățat în momentele care mă depășeau. Și nu s-a plâns niciodată de faptul că mă ajuta mereu atât de mult. Era pur și simplu acolo și era încântată de acest gând.

  — Cum e... acolo?

Indic cu degetul arătător către poarta din aur și o văd cum ochii i se măresc, apoi ezita secunde bune sa îmi ofere un răspuns.

  — Greu de spus.

Nu a ajuns în rai?

Nu e raiul locul perfect de odihnă?

  — Ce îmi ascunzi?

Imi arcuiesc sprânceana stânga în timp ce îmi împreunez mâinile la piept pentru a ii arăta cât de serioasă sunt.

  — Sunt unele lucruri pe care nu a venit momentul sa le știi, Emma și îmi pare rău că am încălcat regula zece din copilarie.

Regula 10, idee copiata dintr-un film care susținea clar că într-o prietenie absoluta nu pot exista minciuni de niciun fel. Cea mai bună prietena avea îndatorirea întotdeauna să știe ce te deranjează și să scape de acel ceva. Eu respectasem regula, iar ea ajunsese sa ma cunoască mai bine decât ma cunoșteam eu însumi.

  — Mi-a fost dor de tine.

Mormăie cu ochii in norișorul pufos care ne susține pe amândouă.

  — Mie îmi spui? M-am rugat seara de seara sa îmi apari în vise ca să pot consola pierderea cu vederea ta, chiar și cea imaginară și nimic.

  — Dar te-ai descurcat binișor fără mine.

  — Da, m-am sinucis. Foarte tare, nu?

Radem amândouă, cu toate că eu eram conștientă ca fapta mea ar putea sa aibe o importanta serioasa în alegerea locului în care o sa merg. Și nu știu dacă raiul accepta șinucigașii în frumusețea și puritatea lui.