Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 41: "In brațele morții"

C A P I T O L U L 41

E M M A

...CU CÂȚIVA ANI IN URMĂ...

A existat în viața mea o zi care a fost mai îngrozitoare decât cea în care am auzit că vampirii au preluat controlul asupra lumii. Atunci am știut că nimic nu o să mai fie la fel vreodată. Am trăit câteva minute oribile, în care am simțit cum pamantul îmi fuge de sub picioare. Mi-am dorit să mor, să dispar din această lume crudă, care nu iartă pe nimeni. Totul atunci când am fost anunțată de părinții mei că Rosie a fost ucisă de vampiri.

Ploaia cădea din cer cu rapiditate, creând un cadru mohorât și sumbru. Cerul în sine părea desprins dintr-un film de groază, având o nuanță urâtă, cenușie. Nici măcar pământul nu mai putea primi apa, de aceea ajunseseră să se formeze bălți în adevăratul sens al cuvântului. Oameni îmbrăcați în negru se îndreptau cu pași mărunți spre locul în care ea avea să se odihnească pe vecie. Unii plângeau, alții erau resemnați și păreau că murmură rugăciuni sau pur și simplu nu mai aveau nicio reacție.

Toată lumea a înțeles că timpul nu mai poate fi dat înapoi și că ea a plecat pentru totdeauna, fiind atât de tânără și nevinovată. Chipurile nu le puteau fi distinse în totalitate din cauza umbrelelor care ii fereau de picăturile furioase de apă. Au vrut să fie alături de părinți în călătoria spre ultimul drum al fiicei lor, fără să le mai pese că vampirii ar fi putut ataca oricând. Rude apropiate și nu numai, părinți, prieteni, foști colegi.

Tata își chemase câțiva colegi vânători, care să ne apere în caz că vampirii ar fi organizat vreun atac. Era ora noastră liberă, însă nu este imposibil ca un vampir înfometat să nu țină cont de acest aspect. Uram cimitirele încă de când am descoperit prima dată unul, pentru că nu sunt decât un loc în care se îngroapă amintiri, sentimente și o bucată din noi odată cu fiecare persoană care părăsește această lume.

Un suspin îmi părăsește gâtul pe măsură ce ne apropiem, iar mama îmi strânge mai tare mâna într-a sa. Dacă nu era ea, nu as fi reușit să fac față suferinței. Vestea a venit pur și simplu ca un pumn dureros din partea vieții, exact când credeam că totul o să fie bine. Pentru că Rosie mă asigura întotdeauna de acest lucru.

  — Sigur vrei să rămâi? mă întreabă mama aproape șoptit, iar o lacrimă mi se scurge pe obraz.

Nu vreau să rămân, nu îmi doresc să o văd cum mă părăsește pe vecie, sora mea din altă mamă, pe care am iubit-o de parcă ar fi fost cu adevărat un membru al familiei. Pentru mine a fost și va rămâne mereu vie, însă doar în inima mea.

  — Trebuie...

Trebuie să o răzbun, să îi fac pe acești nenorociți care au distrus viețile tuturor să sufere la rândul lor. Să simtă aceeași durere pe care și eu și alte sute sau chiar mii de oameni au simțit-o. Nu este dreptul lor să ia vieți, nu este dreptul lor să se comporte de parcă întreaga lume le aparține, doar pentru că sunt mai puternici. Sunt sigura ca într-o zi, o să cadă cu toții și o să fiu acolo ca sa ii privesc arzând pe toți.

  — Ne-am adunat astăzi aici...

Preotul vorbește, însă nimeni nu cred ca este cu adevărat atent la cuvintele sale. Ne-am adunat astăzi aici ca să privim un sicriu închis, pentru că nu au mai rămas din ea decât niște bucăți. Ne-am adunat ca sa o plângem și să o conducem pe ultimul drum, pentru că nu avem puterea să facem mai mult.