Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 5: "Ascunde adevărul și îmbrățișează focul"

C A P I T O L U L 5

E M M A

Judecata de Apoi reprezintă un subiect controversat și deosebit de important pentru credincioși. Este un proces irepetabil și ireversibil care hotărăște plasarea sufletului în rai sau iad pentru cei ce nu cunosc. De fiecare dată când participam la slujbele de duminică alături de mama, auzeam cel puțin o persoană vorbind despre aceasta și mereu ma făcea sa ma înfior. Neintenționat, începeam să îmi imaginez ce se întâmplă, cum o să mă comport, ce am să știu să spun. Eram convinsa de faptul că voi reuși să rămân fermă și să îmi mărturisesc toate păcatele după ordinea lor, dar și că o să îmi accept resemnată pedeapsa pentru acestea.

În schimb, acum că mă aflu aici, nu știu nici măcar dacă ar trebui să mă mișc. Doamne, nici nu știu dacă am clipit în ultimul minut.

Deși am ochii larg deschiși, nu reușesc să văd decât lumină. O lumină alba, pură, orbitoare care mă înconjoară și nu îmi permite nici măcar sa îmi zăresc degetele de la mâna stângă. Și deși în mod normal ochii mi s-ar închide din cauza intensității acesteia, pot privi în jurul meu de parca am făcut întreaga viata acest lucru. De parcă lumina pătrunde prin privire până în suflet și mă liniștește. Simt o stare de bine răspândită în tot corpul, asemănătoare cu cea resimțită atunci când cădeam în gol de pe stâncă și realizez că tot continui sa zâmbesc, deși nu am un motiv anume.

Oare așa se simte pacea?

  — E cineva?

Spun pe o voce joasă, parca fiindu-mi teama ca într-adevăr o sa fiu auzită. Ma învârt în cerc de minute bune, dar în zadar. Sunt cufundată într-o mare de lumină din care nu cred că mă mai scoate cineva. Ori am fost mințită legat de cum arată raiul, ori am ajuns deja în iad și sunt deja pedepsită sa ma confrunt cu propriile gânduri. Sau, o a treia ipoteza deloc inspirata ar fi aceea că sunt în purgatoriu, condamnata la o eternitate de nimic.

Dar parcă din senin, lumina începe să prindă doar conturul unui bărbat, marginile care ii delimitează existenta. Ii pot vedea aripile impunătoare și orbitoare, atât de uimitoare încât abia ma pot abține sa nu îl rog sa ma lase sa le ating sau măcar sa le privesc mai îndeaproape. Sa îmi arate întreaga lor formă. Îmi feresc privirea când imaginea sa începe sa îmi ardă la propriu retina și aleg sa privesc în jos până când dispare disconfortul.

  —  Numele.

Vocea ii este calda, liniștitoare, ca vocea bunicii care încearcă sa te aline atunci când te rănești sau vocea mamei când te adoarme în copilarie. O multitudine de sentimente plăcute îmi învăluiesc trupul și aproape uit că trebuie să răspund, dar mișcarea aproape insesizabila a aripilor mă readuc la realitate.

  — Emma.

  — Numele.

Repetă și mă încrunt confuză.

  — Emma Julia Florence.

  — Numele.

  — Emma Julia Florence.

Deși simt iritarea cum fierbe în mine, tonul îmi rămâne la fel de moale și de calm ca pana acum.

  — Minți.

  — Ba nu!

  — Ești 942. Atât.

O forță nevăzută îmi ridica mana în față și disting pe pielea mult prea palida exact numărul pe care l-a menționat scris parcă cu lumină. Il privesc prelung, până când iarăși nu îmi mai pot distinge trupul.