Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 4: "Cine ești cu adevărat?"

C A P I T O L U L 4

E M M A

L-am auzit.

L-am auzit cum vorbea cu Gabriel despre moartea lui Shawn și a unchiului Xander. I-am auzit cum spuneau ca sunt mulțumiți de faptul ca acum nimeni nu o sa le mai întrerupă planurile și ca nu o sa mai apară complicații. I-am auzit râzând pe acest subiect atunci când am plecat cu gândul sa discut cu Ayana.

Apoi am fugit, departe de casa și de toți oamenii din ea. Am lăsat în urmă totul și m-am îndreptat alergând spre stânca care părea mult mai abruptă atunci când ploua.  Am căzut din cauza noroiului format și mi-am rănit palmele și genunchii, dar nu am renunțat. Mi-am forțat trupul sa continue sa se miște, deși mușchii dădeau semnale ca o sa cedeze curând din cauza efortului. Vederea mi se încețoșa din cauza apei care curgea necontenit din cer, învăluindu-mă cu totul și degeaba încercam sa o îndepărtez, era peste tot.

Când am ajuns sus, am căzut în genunchi și am rămas asa minute bune. Hainele mi se lipeau de corp și simțeam adierea vântului de gheață, cum îmi pătrundea pana la oase. Era frig, mult prea frig pentru tricoul și blugii pe care ii purtam, dar nu ma mai interesa. Îmi auzeam inima cum bătea într-un ritm alert și sălbatic, simțeam cum își dorește să îmi iasă din piept și sa se salveze singură. Și cu toate acestea, simțeam adrenalina cum îmi curge prin vene, cum ma face sa ma simt liberă, acum că sunt aici.

Am ascultat tunetele care răsunau fioros pe cerul înnegrit, am privit fulgerele care luminau în întregime orizontul și am simțit cum picăturile de ploaie se lovesc grăbite de mine în încercarea de a atinge pământul. Apoi am început sa plâng din senin și sa lovesc cu palmele solul. Să îmi strig supărările și nemulțumirile, sperând că cineva de sus o sa ma audă și ca o sa ma ajute.

Apoi, ca din senin, am auzit o voce.

Deși inițial ceream ca este totul în imaginația mea, când m-am întors și am zărit silueta Ayanei în spatele meu, înfrigurată și speriată, am realizat că este reală.

  — Emma? Ce faci aici?

Vocea i s-a auzit ca o șoaptă pe lângă toată zarva produsă de natură, dar totuși am reușit sa înțeleg.

Mi-am scos mâinile din nămolul în care le adâncisem și le-am lăsat pe lângă corp, având capul aplecat în continuare în jos. Am auzit-o când s-a apropiat și a ajuns la același nivel cu mine, abia apoi am realizat ca arătăm la fel de deplorabil.

  — O să răcești, hai înăuntru.

Își așează mâna pe umărul meu și mă holbez la ea de parca atingerea ei m-ar răni.

Ai sa vezi, nu este cine pretinde ca este și stă pe lângă tine doar ca să își atingă scopurile.

  — Emma, mă auzi?

Imi ridic privirea spre ea și caut aceeași licărire ciudată pe care am observat-o de mai multe ori la Talia. În schimb, nu găsesc decât sinceritate și îngrijorare, pe care le-am mai zărit și în zilele anterioare la ea.

  — Tu nu m-ai minți, așa-i?

O întreb și rămân și eu uimita când vocea îmi sună răgușită, iar cuvintele nu se aud în totalitate. Sper din tot sufletul ca răspunsul sa fie unul care sa ma mulțumească și aproape ca ma rog în gând sa mă mintă, în cazul în care chiar nu da doi bani pe mine.