Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 18: "Alături de mine"

C A P I T O L U L 18

E M M A

Nu știu cum, dar de mai multe ori am observat faptul că mă liniștește să fiu aproape de mare. De natură în general. Iubesc sentimentul de libertate pe care mi-l oferă sunetul valurilor care se izbesc de țărm, vântul care adie uneori cu o viteza prea mare. Îmi învăluie corpul, îmi face pielea să se furnice, îmi amintește că trăiesc. Că deși interiorul meu s-a schimbat, sentimentele încă există. Atunci când îmi întind mâinile în aer și închid strâns ochii, îmi imaginez orice și se împlinește. Sunt puternică, sunt de neînvins.

Dar trebuie să revin la realitate și să realizez că sunt doar o fată care nu își cunoaște trecutul și nu are nicio idee nici despre viitor. Mă aflu pe o stâncă ușor abruptă, mult prea aproape de margine, la o distanță considerabilă de casă. Încerc să mă ascund astfel de oameni și să îmi pun în ordine gândurile. Realizez de multă vreme că s-a scurs prea mult timp în van și că am vrut oarecum să amân acest moment. Zilele trec pe lângă mine cu o viteză amețitoare și eu nu fac nimic.

Nu. Fac. Nimic. Trăiesc în casa unor necunoscuți care au acceptat să mă primească în sânul lor, să îmi ofere haine, mâncare, un adăpost și înțelegere. Dar acest lucru nu poate să continue la infinit, deși ei m-au asigurat de mai multe ori că nu sunt deloc deranjați de prezenta mea. Însă eu sunt mă simt mai mult decât deranjată că nu pot să fac mai mult  decât să trăiesc așa. Să iau ceea ce ei au de oferit.

Cat poate să mai continue totul așa? O lună, doua, un an? Până într-o zi când o să mă cert cu Qwin și o să decidă că locul meu nu mai este printre ei? Când Ayana o să îmi ceară într-un mod politicos să încerc să îmi formez propria viața? Nu se poate să trăiesc astfel, îmi sună pur și simplu absurd.

Am amnezie totală, cauzată de un accident care mi-a provocat un traumatism la nivelul craniului, cel mai probabil. Până acum am încercat să mă tot gândesc la familia mea, crezând că aceste lucruri vor avea un efect. M-am folosit de simțurile de bază, pentru că, acolo unde m-am documentat specifica faptul că un rol deosebit îl au și mirosurile, gusturile sau sunetele. Însă niciuna din astea nu mi-a trezit nicio amintire.

Am încercat și pe cealaltă parte, cea supranaturală. Ayana mi-a explicat că nu există nicio vrajă care mi-ar putea reda memoria, deoarece magia de obicei nu se ocupă cu vindecarea afecțiunilor asemănătoare. În concluzie, am încercat tot ce se putea încerca, fiecare soluție de care am auzit sau am citit și nimic nu a dat roade. Bine, ar mai fi ceva, însă nu știu cât de multă logică are sau dacă ar avea vreun rezultat. Din câte am înțeles eu, amnezia mea este provocată de o lovitură puternică la cap, după ce am fost aruncată de pe această stâncă.

Se presupune că o altă lovitură ar putea să mă ajute să îmi recapăt memoria. Sau m-ar răni mai grav, trebuie să includ toate posibilitățile. Psihologia inversă mă depășește de multe ori, dar mă simt adusă în stadiul în care aș încerca orice, dacă aș avea garanția că ar putea să funcționeze.

O pala de vânt răcoros mă scoate din starea de visare. Îmi focalizez atenția spre casă și observ mașinile care erau parcate în față cum se îndepărtează una câte una. Au trecut trei ore de când s-a terminat respectivul prânz, dar au avut afaceri de discutat. L-am văzut și pe străinul insistent în timp ce ieșeam afară. Părea că se comportă normal, însă urmele ușor roșiatice de pe gâtul sau și obrazul care începea să devină vânat nu erau ușor de trecut cu vederea.