Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 13: "Priviri neînțelese"

C A P I T O L U L 13

E M M A

Ar trebui să mi se pară ciudat faptul că în ciuda dimensiunilor exagerate ale acestei case, nu suntem decât trei persoane pe aici. Exceptând oamenii care au venit aseară și care parcă au intrat în pământ de atunci, nu țin minte să mai fi zărit pe altcineva. Ceea ce este destul de ciudat, din moment ce mereu este curat și mă îndoiesc de faptul că Ayana s-a apucat brusc și de treburile menajere.

Atunci când am intrebat-o pe Ayana despre acest lucru, a evitat să îmi ofere răspunsul așteptat, schimbând subiectul într-un mod care se voia a fi subtil. Și nu vreau să aflu dintr-un motiv anume, pur și simplu nu înțeleg de ce niște oameni ar locui singuri într-o casă atât de mare. În apropiere de o stâncă. Izolată de oraș și de atracțiile turistice. Chiar dacă este vampir, Qwin nu pare să aibă vreo problemă în a se controla în prezenta lor. Oare pur și simplu nu ii suportă sau doreau liniște și singurătate?

  — Mergem?

Mă întreabă oarecum confuz și realizez că mă pierdusem iarăși printre gânduri. Aprob cu o mișcare a capului și îl urmez tăcută pe marginea râpei, admirând în tăcere frumusețea plajei și a valurilor care se lovesc de mal. Marea este agitată în această dimineață, dar la fel de fascinantă ca în fiecare zi. Nu știu dacă ar trebui să îl consider un semn faptul că Qwin a dorit să ne plimbam tocmai când trebuie să răsară soarele, dar nu mă plâng. Ceva din interiorul meu îmi spune că îmi place să privesc răsăritul, mai ales însoțită de cineva.

Mă simt oarecum ciudat să mergem unul pe lângă altul și nimeni să nu spună nimic. Nici nu îmi doresc să încep eu o conversație, pentru că atunci când sunt în preajma sa am impresia că îmi pierd la propriu toate cuvintele. Nu vreau nici să discutăm despre un subiect sensibil pentru el sau să ajungem să ne certăm cumva. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nici nu prea vreau să mă aflu în preajma lui acum, nu după ce m-a prins ascultând la ușa biroului său.

Și deși nu m-a certat sau nu mi-a spus într-un mod direct despre faptul că este deranjat de gestul meu, simt că urmează să menționeze ceva despre acest lucru. Adică doar nu degeaba m-a invitat la o plimbare matinală la ora cinci dimineața, când orice om sau ființă normală se odihnește. Și mai mult decât prezenta lui mă deranjează lipsa de curaj pe care o simt când el este în preajmă. Pur și simplu ființa lui emană o siguranță și o încredere cu care nu pot concura.

Ajungem într-un final, după ce am mers cu pași milimetrici timp de mai multe minute lângă un balansoar ce părea destul de îngust, ce avea o umbrelă albastră atașată deasupra. În dreapta lui se află o măsuță mică, care pare în întregime acoperită de praf, dar avea o vedere de ansamblu minunată asupra peisajului. M-am așezat la îndemnul sau în partea dreaptă, având grijă să nu îl ating în vreun fel. Și-a așezat piciorul drept peste celelalte și mâna pe marginea de sus a balansoarului, adică mult prea aproape de mine.

Este un singur motiv pentru care te afli tu aici, Emma și te asigur că nu o să îl ghicești.

Imi închid ochii strâns și ceea ce semăna cu o stare de deja-vu dispare brusc. Nu știu motivul pentru care îmi tot amintesc oarecum tot timpul fraze de genul, dar îmi doresc să obțin și o imagine clara pe lângă cuvinte. Am nevoie de mai multe indicii dacă îmi doresc să aflu ce se întâmplă cu mine.

  — Îmi amintești oarecum de mine... începe sa vorbească după mult prea multe momente de tăcere și mă întorc cu totul spre el. Suntem asemănători în ceea ce privește convingerile. La început și eu credeam că nu am nevoie de ajutor din partea cuiva, știam că îmi pot controla pornirile. Dar e mai greu decât pare, Emma. În momentul în care foamea învinge rațiunea, te transformi într-un adevărat monstru.