O Domnie Însângerată (completă)

3. Luptă pentru dominanță

Întregul oraș se întindea de la poalele castelului princiar curgând printre văile adânci și cățărându-se pe piscurile abrupte. Galadia, orașul, prindea viață sub privirea bahirilor ce-l supravegheau din castele lor săpate pe crestele munților înconjurători, iar dintre toate, Prințul bahir, iar acum proaspătul meu soț, avea cel mai înalt castel.

Invitații intrau unul câte unul, pe poarta principală, ce lăsa loc, în lățime, la cinci calești una lângă alta și încă ceva spațiu. Petrecerea mă aștepta jos, acolo se dădea a doua parte a bătăliei.

Fiecare pereche care călca pragul castelului purta haine brodate în detaliu, cusături ce vorbeau de decenii de muncă, fire rotite în aur și argint croite de generații întregi de oameni. Aproape toți invitații erau din partea nobilimii, iar precum știam cu toții, nobilimea era alcătuită in mare parte din bahiri.

Bahirii veneau unul după altul, înalți, cu pasul grațios, cu echilibru în umeri, vorbeau șoptit și atent, ceea ce era de așteptat de la cei ce nu aveau moarte, iar anii îi făceau tot mai cruzi.

--Doamnă Valariana, sunteți așteptată în sala de bal. Prințul mi-a spus să te grăbești.

Servitoarea apăsase atât de tare cuvântul aşteaptă încât mă făcu să îmi desprind privirea de la panorama întregului oraş şi să îmi îndrept atenția spre ea. Îmi ținuse privirea câteva secunde înainte să îşi aplece ochii. Mult prea încet, mult prea târziu. Stătea cu bărbia în piept, cu mâinile la spate strânse.

Miroasea a sfidare. Suna a dinți încleștați în supunere forțată şi sprâncene încruntate în negare.

--Cum te numeşti?

O întrebasem sprijinindu-mă pe balustrada din piatră verzuie. Își ridicase capul privindu-mă din cap până in picioare. Mă asigurasem că fața îmi era cât mai senină, iar corpul cât mai relaxat.

--Anela

Ridicasem o sprânceană.

--Domnia voastră. Mă numesc, Anela, domnia voastră.

Era imposibil să nu fie sesizată iritarea din voce.

O fustă gri cu margini înnegrite. Mănuşi maro, de pânză ce îi lasau degetele libere. O eşarfă neagră legată în creștetul capului care-i ținea părul blond murdar la o parte de pe fața palidă şi osoasă.

Zâmbisem timid. Suntem prietene noi două, nu te speria de mine. Încă.

--Spune-mi, Anela, de când serveşti în castelul Prințului?

--De trei ani, îmi răspunse fără ezitare.

Repede. De parcă așteptase întrebarea asta. Era mult prea pregătită să intre într-o gâlceavă din care nu ar ieşi întreagă.

--Esți un bahir?

Am întrebat-o direct privind ostentativ spre fustele ei.

--Să mă scuzați, dar e urât să întrebați aşa direct, despre natura cuiva.

Mă întinsem cu brațele mai bine peste balustrada balconului. Îi tremurau umerii. Se abținea să nu râdă. Își făcea micul ei joc cu mine ca o pisică cu șoarecele în colț.

Bahirii sunt creaturi de luptă care respectă mai presus de toate rangul și legea dominanței. Mai apropiați de instinctul animal decât vor putea oamenii să fie vreodată. Respectau legea celui mai puternic. Dacă te vedeau slab avea să te trateze ca pe pradă, iar pentru un bahir, un om chiar asta era: pradă. Șoarecele încolțit. Pielea fină, degetele rotunde și picioarele nesigure ale omului nu aveau mari șanse în fața colților, a ghearelor și a cozii bahirilor.