O Domnie Însângerată (completă)

37. Sub lună se voieşte

Îmi amintesc destul de bine de mersul în pelerinaje la marile altare. Mergeam întreaga familie o dată pe an la Altarul de Prisană.

Urcam Munții Şubrezi la pas împreună cu pelerinii care mergeau să se închine în fața zeilor deodată cu noi. Nu eram mulți cei care ne închinam zeilor dragoni, dar nici atăt de puțini încât să trebuiască să trăim în ascunzătoare. Zeul primar al regatului era Obusus, dar adânc în munții nordici, unde timpul părea să stea în loc, un grup ca al nostru era camuflat. Eram încriși ca vânzători ambulanți în cataloagele lor, trubaduri sau circuri de stradă. Totul se ascundea cu puțin aur și argint ascuns sub mână.

Lanțul de pelerini era atât de lung încât străbătea strâmtorile şi crestele, întregului drumul din Galadia până la Altar, iar asta însemna un sfert din Vinegra.

În şirul ăsta ne găseam și noi.
Eu cu Radek şi cu tata formam o grupă, în timp ce celelate surori erau împărțite la mamă, spre unchi şi veri ce urmau în spatele nostru în coloană.

Dar eu şi Radek eram intotdeauna in frunte, cu tata conducându-ne familia prin masa de credincioşi.

Teama de zei era lege. În fața Marelui Obusus, Zeul al tuturor şi al tuturora nu stăteai în picioare. Nu erai demn şi destul de viguros pentru aceasta.
De-o potrivă om şi bahir purtau jertfă zeului şi in numele lui se încredințau nou nascuții şi în numele lui se închinau războaiele.

Diferența era că bahirii aveau templele lor speciale în oraş ls care se închinau, iar oamenii aveau de străbătut munții.

În mijlocul credincişilor, in inima pioşeniei, tata ne şoptea la urechi cuvinte sfidătoare şi ,,de trezire".
-De ce facem călatoria asta Elena?
Îmi ținea măna strânsă în pumnul său ferm. Ştiu răspunsul. Îmi vine fără ca măcar să ma gândesc:

-Ca să o facem bucuroasă pe bunica. Să ne prefacem că iubim zeul lor cât timp bunica are grija de noi.

Pufăiam şi aburi de răcoare se formau din cuvintele mele. Era frig acolo sus în munți.

-Bun. Radek, cui ne închinăm?

Geamănul meu îşi săltă un pas din mers. Sări peste o piatră ieşită din stâncă.

Radek îşi trase umerii in față, privind drept înainte spuse:

-Către Mara-daraki al cărui fiu eşti tu, tata şi al cărei sânge curge înspre venele noastre, a nepoților ei.

Să ştii ,,poezia" pe de rost era un joc al copilăriei. Să ştii să repeți ceea ce ai învătat era de aşteptat.
Nimic nu mi se părea nelalocul lui. Eu, Darek şi tata aveam zeul nostru căruia ne închinam. Bunica era undeva sus şi ne proteja. Iar asta era tot.

....

Las un oftat de uşurare. Tălpile mele se bucură să poarte din nou încălțări. Parcă şi uitasem cum e să umbli fără să-ți tragi pielea jos de pe picioare.

-Ține pasul, doamnă.

Îmi şopteşte de Şaha în ureche.
Bărbia ei mi se sprijină de umăr. Buzele ei aproape că îmi ating lobul urechii. Îi simt mânerul sabiei săpându-mi în şold precum se înclină spre mine.

-Ai frați sau surori, Nicole?

O întreb evitând cu greu să-i dau o replică îmbrâncelilor ei.

Frunzele moi, gălbejite şi umede se lăsau sub greutatea pasului meu.
Era o noapte fără lună.

-Nu, Valeriana. De ce? Ai ceva planuri pentru mine?

Sclipirea ochilor ei se aseamănă stelelor de pe cer. Acele stele care se arată doar când se simt nevoite să apară.