Răgetul furtunii

849 93 3
                                    

Se ridicase domul de gheață. Eu îl ridicasem! Pumnii lui loveau în gheața ca de sticlă. Dinții îmi clănțăneau. Încercam să nu-mi las ochii să mi se închidă, să țin gheața ridicată, încă puțin.

Căzusem în genunchi.

De undeva din periferia mea Prințul intrase în vizor. Nu avea nici sabie, nici măcar un topor. Armura îi era pe jumătate îndepărtată, iar partea care rămăsese era în bucăți.

--Nu!

Nu trebuia să se apropie! Nu știam cum va reacționa gheața. Dar domnul nu se deschise când se apropiase ca să-l înghită și pe el alături de Obusus.

Își lipise palmele de suprafața sticloasă.

În pulsul acela de moment răsuflaseră la suprafață toate dățile când am privit înlăuntrul verdelui din ochii lui și am văzut reflecția a ceva mai întunecat în spatele lor. Un monstru înotând în adâncime. Unul care așteta doar momentul când să muște din suprafața verdelui și să se năpustească în realitate.

Dar acum, când eram cu pumnii în zăpadă și din nări îmi ieșeau aburi de respirație tăiată, în acolo și atunci simțisem în răcoarea pe care o iscasem o amenințare mai mare decât cea a unei avalanșe sau a unor degete degerate.

Mai întâi văzusem cum i se deschise gura lui Obusus, apoi îi auzisem răgetul. Undele scuturaseră gheața. Crăpături înfloriseră peste domul de gheață. Încercasem să mă trag mai aproape. Eram în genunchi.

--Nu te mișca!

Venise vocea Prințului, ca un tunet ca o comandă. Mă ridicasem în picioare. Se întaorse spre mine. Avea foc în privire. Jadul ardea.

Își rotise pumnul din încheietură. Împinse.

Un tunel de aer, de vânt comprimat mă lovise înapoi la pământ. Tușisem.

Motanul îmi spusese că bahirii erau oameni infectați cu veninul daraki. Un bahir avea forță și vitează. Un daraki, depinde de rangul său, putea să folosească focul, putea să zboare. Niciunul, nici un bahir și nici un daraki și cu siguranță nici un om nu putea să smulgă aerul din plămânii unei ființe și să-l despice din interior spre exterior.

Ce era Leviantul?

Puteam să văd prin suprafața gheții cum forma mortală a lui Obusus se sfarmă. Cum brațele i se despică de lângă corp, cum nici nu îi atinseră genunchii pământul înainte să se prăbușească. Nisip și praf se învârteau în interiorul domului de gheață. Ceea ce a rămas din forma lui muritoare se lăsa purtat pe pala de vânt sălbăticită, capturată în gheață. Lovea pereții. Voia să iasă. Nu putea.

--L-ai ucis?

Mi-am dat întreaga respirație pentru întrebarea stoarsă din plămânii mei. Priveam figura Prințului, încă întoarsă spre gheața sticloasă. Umerii îi erau căzuți. Avea capul lăsat înainte.

--Nu fi naivă. Nu. Ia-ți distrus doar forma muritoare. Nu va mai putea să intre în Vinegra. Nu pentru mult timp.

Hussa-Daraki intervenise. Din colțul ochiului îl privea pe Prinț. Se apropiase destul de mine cât să-mi întindă mâna.

--Nu.

--Cum vrei.

Își trase brațul la o parte. Își împletise degetele la spate.

--Dă-mi un motiv pentru care să nu face asta și cu tine?

Îi spusem Hussei-Daraki îmbătată în adrenalină. Mă simțeam invincibilă, deși nu-mi mai simțeam pielea pe față de epuizare.

--Suntem sânge.

Asta nu a oprit-o din a-l pune pe ducele de Duvnir în ramă.

--Nu mă convingi.

--Nu-mi forța mâna. Obusus v-a subestimat. A venit cu cele mai puține forțe. Nici măcar nu s-a chinuit, să-ți-o spun adevărat. Aproape că v-a lăsat să câștigați.

Cuvintele ei îmi căzuseră ca țepușe în carne. Era rău. Dacă asta însemna ,,a ne lăsa să câștigăm" nu voiam să aflu prea curând ce însemna o adevărată luptă. Dacă era adevărat ceea ce-mi spunea tot ceea ce se petrecuse pe acest deal a fost o joacă în cutia cu nisip a copiilor.

--De ce m-ai lăsat, atunci?

--Te-am subestimat, iubire.

Se lăsase în jos, pe picioare cu genunchii îndoiți. Era la același nivel cu mine. Ochi în ochi. Vedeam în eleganța ei un control forțat, deprins din ani de exercițiu. Temperarea pe care o purta peste umeri ca o capă invizibilă era moștenirea unei puteri năucitoare. Pentru scurtele momente cât apucasem să simt darakiul din mine focul din mine ardea cu o nemăsurată foamete. Mereu era o forță în mine care cerea mai mult, cerea să domine, să cotropească cât mai mult cu flacăra care nu știa sfârșit.

Era în fața mea o nebuloasă împachetată în piele și os. Nu erau materiale făcute pentru a-i rezista mult timp. Chiar și acum, din ea se scurgea esență. Sub pașii ei zăpada se topea, gheața devenea ochiuri de apă, fulgii de nea îi picurau deasupra capului, ca mai apoi să sfârâie când îi atingeau pielea.

Puteam să simt adevărul cuvintelor ei. Ne-a lăsat să câștigăm. Unor asemenea puteri nu aș fi avut vreodată o șansă. Nu acum. Poate mai târziu, da.

--Data viitoare când ne vom reîntâlni, nu o voi mai face.

Iar cu asta dispăruse sub ochii mei. Dar nu era din teamă față de mine. Aveam răspunsul în ochii ei aprinși, în strălucirea cicatricii pe care i-o lăsasem pe obraz. Pentru prima dată în decenii avea pe cineva pe care nu putuse să o înrămeze cu o mișcare de încheietură.

Devenisem o provocare pentru cea care cotropise lumi și stăpânise miliarde de vieți.

//10.08.2020//13.58//

O Domnie Însângerată (completă)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum