O Domnie Însângerată (completă)

23. Crede în mine

Îmi arcuisem picioarele de sub mine cățărându-mă mai sus pe banchetă. Mi-am adâncit degetele în pielea falsă, încercând să nu cad cu fața în podea.

Drumurile muntoase nu priesc caleştilor, asta e sigur. Nu erau cele mai rapide mijloace de transport, dar erau cele mai sigure când venea vorba de regalitate. Puteam fi protejați mult mai bine de orice atac neprevăzut.

A trebuit să părasim satul cât mai curând. Din fericire, de cum pusesem piciorul în camera mea și a Prințului, de la întâlnirea cu Radek, am fost anunțată că vom pleca spre est.

Eram aşteptați la Zid, iar ocolul pe care l-am făcut pentru asasinarea contelui, trebuia rectificat.
De dimineață am părăsit satul.

O întreagă ceremonie s-a ținut în cinstea noastră. Oameni şi bahiri deopotrivă au ieşit în străzi la primele raze ale soarelui pentru a ne mulțumi că le-am călcat pragul.

Caleaşca era un simbol al nobilimii, al puterii. Să aduci o caleaşcă în zonele astea era o raritate.

,,E un simbol. Vinegrii vor vedea încredere şi rezistență văzându-şi conducătorii în haine elegante şi caleşti pompoase", îi spusesem Anelei în timp ce mă ajutase să-mi iau rochia pe mine. Mai mult să mă convingeam pe mine, că e o decizie înțeleaptă să mă bag în capcana de material ce era rochia aceea.

Anela îmi strânsese şireturile corsetului. Strânsoarea devenise mai puternică pe măsură ce vorbeam, iar intr-un moment de neatenție o auzisem murmurând:
,,Nu ești tu conducător. Doar ornamentul unuia"

Pufnesc amintindu-mi. Am lăsat să treacă comentariul fără să i-l iau în seamă.
Caleaşca se cutremură.
Mi-am pus întreaga forță în a-mi câştiga echilibrul şi în a nu mă răsturna. Rochia de pe mine era imensă, ocupând aproape întreg spațiul din jurul meu.

Rochia de crinolină şi mătase era cusută cu atenție și migală. Atent încropită. Dantela albă străpungea albastrul materialului în mișcări delicate şi atente.

Mi-am strâns dinții când am trecut peste o alta groapă ce a făcut ca toată caleaşca să se zgâlție. Din nou.

O bocănitură în tavanul caleștii mă făcu să respir în uşurare. Încetineam. Uşa se deschide. Coborâsem fără ajutor, nerăbdătoare să mă eliberez de prea multele straturi ce îmi restricționeau mişcările. Rochia a fost pentru parada de azi-dimineață. Un semn de respect față de cei din oraș.

M-am oprit brusc. Cu greu poți evita priveliştea ce se deschidea în fața noastră.

Îți tăia răsuflarea. În văi înăbuşite în ceață şi înecate în ape se ridica zidul de Est. Un colos ce încorona piscurile munților cu o coroană de gheață și piatră dură.

O construcție pentru care s-au creat mai multe legende decât stele pe cer.
Mi-am prins faldurile rochiei luându-mi ochii din depărtare și concentrându-i pe cărare.

Pietrişul potecii şubrede zăngănea pe sub tălpile mele. Anela venise în fugă spre mine.
Un sac de haine îi stătea agațat pe umăr.
Caii şi aramata continuară marşul. Aveam să-i prindem din urmă.

Servitoarea sărise din trăsura ei și fugise o distanță semnificativă, dar nici un fir nu era la nelalocul lui, iar respirația nu îi era sacadată.

Ținuse sacul deschis și mă ajutase să-mi iau armura pe mine. Armura ce era făcută dintr-un material albastru închis negru, strâns pe corp.
Armura era dintr-o bucată, pantalonii fiind lipiți de bluza. Asemenea unei salopete mulate pe întreg corpul. Mi-am închis peste şolduri cureaua cu arme și mi-am tras peste umeri capa ce revenea rangului meu. General al casei Duvnir.