O Domnie Însângerată (completă)

Incandescent

Focul mi se adună în nodul gâtului. Este reacția corpului meu care simte apropierea morții și nevoia de a face ceva în privința asta. Pentru că Zidul, deși este înalt nu este atât de înalt cât să-mi dea spațiu să fac o cădere lungă. Distanța până la pământ este scurtă și cruntă, iar când aripile au mușcat din aer deja simțeam respirația creaturilor ce se adunaseră sub mine, simțind pradă ușoară.

Transformarea îmi luase aerul din plămâni, mă lasase cu o durere surdă care avea ecouri prin fiecare os din corpul meu. Exercițiile prin care mă trase Hussa-Daraki își avuseră efectul, dar nu eram nicăieri aproape de ceea ce ar însemna o transformare bună.

Îmi strânsem brațele în jurul stomacului, forțându-mă să mă mențin în aer. Băteam din aripi ca un om ce dădea din brațe încercând să se țină la suprafața apei. Îmi vâjâia capul.

Aveam să cad. Aveam să cad în jurul lor. Avea să mă tragă cu ghearele lor, să-mi sape craniul și să-mi scormonească retina cu dinții lor încovoiați. O să-mi șteargă corpul de pe fața pământului. Vo muri în chinuri.

Și ar fi fost ceea ce aș fi meritat.

Îmi strâng golți și o tuse mă zbate în piept. Îmi deschid botul și un val de flăcări erupe ca un nor încărcat de ploaie ce vestește furtuna. Trec prin propriul foc, pentru că nu știu să-mi controlez aripile destul cât să-l ocolesc. Îmi închisem ochii, așteptând ca pielea să mă usture dintr-o dată și carnea să-mi miroasă a arsură.

Dar niciuna dintre astea nu se întâmplă, din contră. Focul meu îmi cizelează aripile, îmi finisează transformarea. Solzii nu mă mai strâng pe mine. Pot respira. Pot respira!

Sunt mult prea luată în euforia momentului. Bat mai tare din aripi și mă ridic mai sus în cer, aerul se subțiază, dar asta îmi face focul să toarcă mai tare. Vrea să mă întorc acolo unde este aer, acolo unde este creatură de prăjit.

Îmi îndrept capul în jos și suflu. Flăcările nu îi cuprind din prima. Se adună tot mai mulți pentru că încă niciunul nu a fost ars. Mia suflu o dată, de data asta mai de aproape, atât de aproape încât risc să fiu prinsă în coarnele unora dintre creaturile mai înalte.

Pentru un moment, nimic, apoi o flacără albastră țâșnește din unul dintre ei. Apoi, la următorul. Se răspândește, se răspândește pentru că stăteau foarte apropiați unul între altul neavând coordoanre și bazându-se pe pur instinct. Însă, instinctul lor vine dintr-o memorie primită a unor creaturi care nu s-au născut, ci au fost făcute. Abia că poate fi numit instinct țipătul lor și fuga și săritul peste capete.

Fac un cerc în aer ca să mă întorc spre Zid, să pot lua de la capăt. Ameșesc și îmi pierd puțin din echilibru, dar îmi revin. Soldați, ca mărgele pe un șirag stau plantați pe marginea Zidulu urmărind întreaga scenă, atât de mult cât pot să cuprindă ochii lor în depărtare.

Reîncep un nou drum de flăcări pornind de la Zid. Urale se aud în depăratre. Ard!

Niciodată nu s-a simțit ceva atât de potrivit. Focul meu cuprinde câmpia. E o mare de foc albastru în care aș putea înota.

Exaltarea mă ia în valuri. Asta este puterea daraki. Asta este puterea care îl face pe Oman să mă cheme Liga-daraki, asta este puterea unei familii care m-a dat întru ființă. Asta este puterea de care vorbea Prințul. Puterea care poate să aducă zeii în genunchi.

Îmi duse o gheară la gât. Acolo unde lățișorul primit de la Hussa-Daraki atârnase. Se lărgise în urma transformării și îl aveam și în forma daraki. Începuse să se strângă în jurul gâtului. Începuse să-mi taie respirația.

Îmi pierdusem din echilibru și un curent mă răsturnase. Aveam să mă lovesc de pământ dacă nu mă redresam curând. Trag cu ghearele de lănțișorul ce continua să se strângă. Nu puteam respira! Îmi întra printre solzi.

Îl trasem cu putere.

Se rupse, într-un final, cedase. Îl strânsem repede în pumn și îmi ridicasem capul din nou spre cer, ca să mă redirecționez.

Era cât pe ce!

Bat din aripi, întorcându-mi capul peste umeri, așteptând să văd un val negru de soldați ai Vinegrei urmându-mă. Dar nu văd decât pădure strident de verde. Nici sub mine, nu mai erau atâtea creaturi. Erau doar două trei care intrau și ieșeau din cae mai apropiată pădure.

Îmi zvâcneau ochii și mușchii aripilor îmi țipau pentru că nu erau obișnuiți să fie atât de solicitați. Lănțișorul îmi pulsează în palmă.

Mă pierdusem. Nu mai puteam să văd drumul înapoi. Nu puteam să mai continui. Corpul mă lăsa.

Ochisem un copac care se ridica peste coroana pădurii. Aterizasem peste crengile lui. Se mișcase sub greutatea mea, pendulând dintr-o parte în alta. Pentru o secundă nebună mă gândeam că îl voi rupe. Că mă va trage în jos printre toate crengile și voi ajunge trasă printr-o creangă ruptă și așa îmi vor găsi corpul.

Dar, se oprise din tremurat pe măsură ce îmi luasem, încetul cu încetul forma umană. Mă prinsesem de trunchi și mă lăsasem pe crengile mai apropiate de bază, destul de groase cât să mă ascundă de orice ochi care vizitează poteca pădurii.

Îmi miros propriul sânge. Zgârieturi, pe palme, umeri, pe brațe, chiar și pe pietpt. Dar nu am ce să fac pentru că somnul mă ia și nu am cum să mă împotrivesc.

//10.41. 30.07.2020//