O Domnie Însângerată (completă)

Și când ești pierdută

Are nevoie de mine? Are nevoie de MINE?!

Îmi trag șuvițele răzlețe la o parte. Noroiul neclăiat îmi atârnă la încheietura mâinii ca un fel de brățară din pământ uscat.

Șuieratul izvorului îmi zdruncină capul.

Mă prind de tâmple.

—Gata? Pot acum?

Dă din coadă și sare peste mine. Mă stropește.

—Zi!

Huh. Durerea mă batjocorește. Cât de multă ambrozie am putut să beau?

Oman flăpăie din aripi.

—Când am văzut semnalul tău-

Pentru că i-am trimis un semnal cândva în noaptea care pare să fie o ceață continuă de la căderea mea "briliantă" de pe terasă.

—Am venit de grabă. Am auzit zvonuri ce se spun că Hussa Dragon s-a închis în camerele sale când a auzit ce ți-a făcut scorcitura de Obu-

Îl trag de coadă atât de tare încât își mușcă buza cu așa putere încât mă face să mă îngrijorez dacă v-a trezi oamenii împrăștiați de-a lungul malului.

—Și?

Îmi mișc umerii. Mă îmbrac cu haine ce le găsesc în mormanele aruncate.

Un văl cârpit, un palton despicat și un șal ce poartă o culoare pe care o pot descrie numai ca maro murdar. Mirosul distinctiv de sare și rugină îmi confirmă într-adevăr că a fost îmbăiat în sânge.

—Nu a mai ținut curte de câtva timp. Casele dragonilor sunt agitate. Nu se știe încă de ce e supărată, dar zvonurile duc spre El ce te-a pângărit.

O licărire de triumf îmi zvâcnește printre coaste. Pentru un moment mă îmbăt în ea. Doar pentru câteva momente mă las să cred că bunica a fost de fapt înfuriată în numele meu.

—Oman?

—Fac orice pentru tine.

Își pliază buzele vineții peste dinții ascuțiți.

Am nevoie de timp. Timp. Timp. Ca să mă adun, ca să plănuiesc ce voi face în continuare. Era atât de bine aseară, dansând printre oameni, înecându-mă cu vinurile lor apătoase și râzând în lumina torțelor aprinse cu ceară nefiltrată.

—Du-mă la Hussa Dragon.

Pălește. E greu de observat pentru că, eh, e o reptilă, iar sângele și întreaga lui formație nu prezintă marcatori precum la oameni, ca obraji înroșiți. Însă coada îi stă țeapănă, iar aripile îi sunt date în spate cu atâta putere încât cred că și-a întins un tendon.

—Eu? Să vă duc înaintea măriei sale? Nu pot. Nu. Nu.

Începe să se scuture.

Îi arunc o privire.

—Refuzi un ordin direct?

-Nu?

Îmi rotesc umerii. Gâtul mi-e amorțit, dar îmi trag brațele în spate și mă apropiu de Oman.

—Te vei duce la Hussa-Dragon. Vei spune că sânge din sângele ei cere o întrevedere cu ea. Îi vei spune că are de gând să-l ucidă pe Obusus și-i vei spune că nu va lăsa nimic să-I stea în cale.

—Dar, eu sunt un biet gardian, străjer, eu nu pot să o fac.

Leviantul spuse că are nevoie de mine!

El! Măritul Prinț al bahirilor are nevoie de mine.

—Mă auziți?

Oman își înclină capul încercând să mă citească. Îmi scutur hainele mai bine.

Oamenii din jur în curând se vor trezi, iar Oman va trebui să plece.

În zare se ridică turnurile palatului. Gheare de granit ce străpung cerurile purpurii vișinii.

—Ce vrei?

Oman bate din aripi să țină pasul. Mă adâncesc în pădurea ce desparte crângul de oraș.

—Dacă nu e prea mult să cer, vreau să gust din sângele următoarei voastre lupte.

Trag aer printre dinți. Sângele e periculos când e ingerat în ritualuri. Sacrificiul cerea o eliminarea unei cantități impresionante de energie și de putere magică. Oman avea planuri mari. Oricare ar fi fost ele.

—Bun. Zboară de grabă.

Leviantul avea nevoie de mine!

De ce nu m-am gândit niciodată să îmi privesc poziția din perspectiva lui? Ca ceva de care ar avea nevoie? Dar pentru ce? De ce?

Răspunsul e mai mult decât o consoartă sau cineva pe care să-și desfete extazurile sexuale. Trebuie să fie ceva mai mult. Bahirii nu fac ceva fără un al doilea, al treilea chiar și al patrulea motiv. Nu ajungi să trăiești atât de multe veacuri doar pentru simplul fapt că ești prea naiv ca cineva să te bage în seamă.

Poate că dau mult pre multă semnificație unir lucruri fără importanță.

De cum ajung la poarta templului mi se cere să mă descalț. Mirosul fum și pământ searbăd încă îmi e îmbibat în pori ceea ce mă face să mă infiltrez mult prea bine sub cupola pecare se cațără o iedere atât de verde că e neagră cu tulpini atât de groase încât în colțuri anume puse e modelată în scaune.

Slujnicele preoților sunt îmbrăcați în maro. Au capetele acoperite de un păr vopsit în roșu aprins, iar pe pleoape poartă câte o piatră albă. Îi desemnează ca fiind în slujba Marelui zeu al Vinegrei.

Nu sunt atât de mulți enoriași prin templu la ora asta a dimineții. Nu mulți martori.

În mijlocul sălii tronează bazine largi, despărțite de podulețe de piatră, luminate de o parte și de alta de torte mereu îngrijite să ardă.

Asemenea unor lacuri, cele patru mari bazine circulare cu borduri alcătuiesc altarul zeului.

Înainte să mă prăbușesc din ceruri în mijlocul petrecerii de lângă râu, aveam de gând să intru în templul lui Obusus. Printre glasuri vagi și imagini încețoșate îmi aduc aminte de o convingere ce flutura puternic înlăuntrul meu. să-ți cunoști dușmanii mai bine decât pe tine însuți ca să știi cum să îi înfrângi.