O Domnie Însângerată (completă)

Rugați-vă pentru Valeriana

--De ce ea?

Iar întrebarea ce venise din partea reginei, părea să-și fi găsit culcuș în interiorul meu. De parcă era ceva ce nici nu îndrăznisem să formulez.

--Pentru că ea mi-a fost promisă.

Pe naiba. Bunica izbucnise într-un râset scurt, zeflemitor, i se zguduiseră umerii, dar era mult prea multă grijă în el, ca să fie confundat cu umor adevărat.

--Sunt singura destul de puternică pentru așa ceva.

Nu spuseră nimic, dar tăcerea îmi confirmaseră cuvintele ce reverberau în încăpere.

--Ce ar însemna asta? Să absorb un întreg plan?

--Ai începe cu bucăți mici. Vei deveni o parte din planul acela, planul va deveni o parte din tine.

Ar fi fost mult prea lacom din partea noastră? A mea? Să ne dorim așa ceva? O lume în care am putea să fim proprii noștri conducători?

--Nu te entuziasma. Nu am spus că sunt de acord.

Mă întoarsem cu spatele spre tablouri. Mă vor bântui. Le simțeam greutatea pe umeri.

--Nu pentru asta m-ai vrut? Ca să moștenesc toată dezordinea asta?

Marmura tremurase sub noi, crengi negre zvâcniseră.

--Ai grijă cum vorbești.

Deși lovisem într-un punct sensibil. Îmi mijisem ochii. De ce tata—ducele de Duvnir nu fusese omorât până acum? De ce mă lăsase în viață pe mine? În clipa cât îmi aruncase o privirea încărcată cu semnificație înțelesesem că ceva se va întâmpla sau deja se întâmplase cu ea. Ceva destul de rău și de amenințător cât să facă dragonul mâncător de galaxii să se ascundă într-o cavernă și să-și lase plodul pe fronturile inamicului.

Un zâmbet îmi înflorise la colțurile gurii. Mă întorsesem spre Leviant, căldura corpului lui, luând puțin din frigurile ce începuseră să se ridice în jur.

--Dacă îl iau de una singură? Spun că tu nu ai avut nimic de-a face cu asta.

Dădu din cap.

--Nu. Nu, după mica ta scenă în fața tronului, încercarea de a-l ucide? Ha! Orice plan ai fi avut care mizase pe neutralitate s-a dus în neant din momentul în care mi-ai forțat aripa, să vin să te salvez.

Nu am pus-o eu să vină. Deși cicatricile care îmi ornau corpul începuseră să mă usture, poate doar cât să-mi împrospăteze memoria de situația în care mă aflasem.

--Dar?

Adăugase Prințul privind-o fix.

Ea își fluturase aripile în câteva bătăi.

--Dar, ar putea exista o soluție, dacă ați găsi un al treilea Divin. Cineva care să nu fie legat de mine și nici de Obusus, cineva peste care ați putea arunca vina.

Lăsasem un râset să îmi scape.

--Vrei să facem un țap ispășitor dintr-un zeu?

Se reașeză pe ceea ce acum devenise un tron. Atât de asemănător cu cel al lui Obusus încât îmi simțisem părul stând ridicat pe ceafă.

--Vreau să fiți mai realiști despre toată situația asta. Dacă nu sunteți în stare măcar să vă inflitrați la masa celor mari, cu atât mai puțin veți avea vreo șansă să obțineți un loc la ea.

Leviantul se încruntase, nu într-un fel care să spună că nu-i vede sensul din spatele cuvintelor, ci într-um mod în care îmi spunea că deja știa de unde să înceapă căutarea.

--De ce nu ne putem permite un război cu el?

Mara-daraki se uită incredulă înspre mine. De parcă eram ultima persoană de la care se aștepta o astfel de întrebare să-i pice în poală.

--Poate pare prostesc, dar-

Mă întrerupse înainte să-mi apuc să-mi termin scuza fermentată:

--Mulți îl vor pe Obusus pe tronul pe care îl ocupă de milenii. Sunt interese la mijloc, care cu mult vă depășesc. A declanșa un război față de Obusus sau doar a-l provoca înspre a lua măsuri este o condamnare la anihilare sigură, în special pentru tine. El, el nu are așa o mână în jocul acesta.

--Mă poate schimba. A mai făcut-o cu atâția.

Răspunse cu nonșalanță de parcă discutam despre vreme. Mara-darai își încruntă sprâncenele:

--Ai rezistat cel mai mult până acum.

--A avut nevoie de mine îndeajuns cât să mă țină în viață.

Răspunsul lui venise rapid și lovise prompt. Mă făcea să mă întreb ce fel de oportunitate vedea bunica în mine, ce fel de scop serveam în planurile ei. Ce știa Obusus că sunt, mai exact, pentru daraki?

--Dacă ne folosim de oameni?

Întrebarea mea reverberase. Mă uit în jur, pereți de marmură rozalie se ridicaseră în jurul nostru. Făcea totul să pară de parcă eram în burta unei balene.

--Dacă întorc rugile oamenilor, înspre mine? Dacă aduc preotesele care-i servesc lui Obusus spre mine?

Ochii mare-daraki sclipiră.

--Cum ai avea de gând să faci asta?

--Pentru început, preotesele sunt infectate cu creaturi care apoi le rup uterul și aleargă și distrug tot ceea ce găsesc în cale.

Regatul Ecavastrei îmi apăsa pe retină. Fumul ce se ridica din spatele colinelor, norii de ploaie, mirosul metalic de sânge. Pereți umeziți de mucegai și resturi de organe.

--Se poate?

Prințul întrebă cu privirea ațintită spre mine. Mara-daraki își duse gheare sub bărbie.

--Ați putea încerca.

--Ne veți ajuta?

Leviantul revenise la formalitate. Oh, oh.

--Imediat după ce voi avea o conversație în particular cu moștenitoarea mea.

Prințul se aplecă înainte, respectuos, buze strânse într-o linie subțire. Dispăruse. Îl teleportase înapoi în Vinegra. Brusc, îmi amintisem de fapt, de ce am fost adusă aici.

Antrenamentul.

//13.00; 22.06.2020//