O Domnie Însângerată (completă)

O nouă domnie

Avea o propunere! De ce nu știam de asta? Improviza sau avea de dinainte în minte asta? Îl privisem cum stătuse cu umerii drepți, coada înfășurată în jurul brațului, mantia curgea de pe el în valuri ușor ațâțate de puterea ce i se manifesta în planul acesta de existența. Aici, însăși aerul te îmbia să dai la o parte chipul muritor, să te eliberezi de greutatea unei piei ce acopereau oase îmbibate în cosmos.

Căzuse într-un genunchi, brațele încrucișate. O salutase după titulatura ei, Mara-daraki. Știa că aveam să fiu teleportată? De unde? Nu ar fi avut de unde. Nu scosesem vreun cuvânt despre asta. Așteptasem să fiu luată și adusă în palatul daraki cât timp preoteasa lui Obusus mă plimba ca pe o cățea prinsă în lesă, dar ocazia nu venise. Însă, bine că venise acum!

--Am suportat de-a lungul timpului afrontul pe care îl reprezentai prin toate mișcările de infiltrare pe care le-ai arătat. Ți-ai trimis emisarii, ai convins băștinașii lumii Vinegrei să te caute pe tine și neamul tău, în flăcări, să se încreadă în tine. Când nu a fost de ajuns, ți-ai trimis familia să rezolve problema.

Mă uit de la regina daraki, înapoi la Prinț. Ea își lasă colții să cadă peste buze. Îl lase să continue.

--Ai nevoie de Vinegra la fel de mult cum Obusus are nevoie să o țină departe de tine.

Mara-daraki își întoarse privirea spre mine. Nu era o invitație să intervin, era mai mult un fel de analiză internă a persoanei mele care avea aripile pe jumătate desfăcute, haine rupte pe ea, încă purtam linia frânghiilor pe încheieturi, iar părul îmi era când nu ars, aproape ciopârțit în părți.

Ridic o sprânceană. Cu siguranță a văzut mai rău.

--Numai faptul că ai venit aici, la mine, să îmi propui ce încerci să-mi propui, demonstrează că nu ai îndeajuns de multă putere cât să constitui mica revoluție de care ești atât de entuziasmat.

Răsuflase, în oboseală sau plictiseală, nu puteam să-mi dau seama, încă nu eram atât de ancorată atât de tare față de manierele ei.

--Obusus te deține, prin tine deține Vinegra.

Își zvântă mâna în aer, făcând un cerc din câteva mișcări de degete, focul îi acompaniaseră mișcările.

--Regatul este al meu.

Prințul nu părea să chiar prindă ,,Nu"-ul reginei.

--Vă controlăm, adăugă ea, apăsând cuvintele.

--Dacă ceva mi se întâmplă, voi lua Vinegra cu mine.

Wow!

Clipisem des, simțeam nevoia de a mă șterge la ochi, de a mă face sigură că umbrele care păreau să crească în jur vin din spatele Prințului.

--Voi aveți nevoie de noi, mai mult decât avem nevoie noi de voi. Altfel nu ne-ați fi făcut.

--Vorbește în numele lui Obusus. Eu nu mi-am ales sângele.

Îmi aruncase o privire din cap până în picioare, plină de semnificație, de parcă încerca să-și afunde undeva în spatele minții rușinea de a mă fi avut. De ar fi fost orice altceva-

--Unde vrei să ajungi cu toată pledoaria asta?

Se întoarse spre el, din nou, de data asta ridicându-se în picioare. Leviantul se ridicase și el.

--Vreau să ne lăsați în pace.

--Vrei să preiei controlul. Nu. Nu vei fi în stare.

--Nu eu.

Aproape că mă aplecasem ca să aud șoapta ce ieșise dintre buzele lui.

Se întoarse spre mine. Deschisesem gura și o închid la fel de repede.

Mă uitasem spre bunica. Avea în ochi, ceva din ea, ceva din monstrul care dormitea în burta galaxiilor, considera varianta asta.

--Vreau să legăm întreg planul nostru de existență de ea.

--Desprinși de Obusus, desprinși de mine. Hmm, ce ar zice de te-ar auzi? De unde nu știu că la fel l-ai îmbrobodit și nu este un plan pentru a mă submina pe mine și pe ai mei.

--Ea rămâne nepoata ta.

Trânti cu coada marmura, coloana se sparse. Se ridicase pe gheare, aripi se încolăciseră în jurul trupului ei masiv. Abia îmi simțeam brațele în moliciunea aerului de aici. Aveam degetele amorțite pe pumnal. Făcusem un pas mai aproape de Prinț.

--Care va deveni divinitate. Crezi că nu știu cum se joacă partida asta? Vă veți întoarce împotriva mea. Nu acum, dar peste câteva secole, poate.

Arătă cu un deget spre picturile care se materializase pe pereți ce se ridicaseră în câteva suflări și mișcări de degete din partea ei. Nici briza vreunui mic efort nu-l simțisem. În comparație, deveneam leoarcă de transpirație numai încercând să aprind o lumânare și să o sting imediat.

Nu puteam distinge clar fețe, dar vedeam corpuri înaripate. Răpuse la pământ cu sulițe împlântate în aripi, cu ghiulele de foc acoperindu-i, cu stânci în fundalul căderii lor pe vecie

--Cine sunt ei?

Cumva îmi găsisem vocea în toată muțenia ce mă acaparase.

--Au fost. Alți copii. Ambițioși.

Mă desprinsesem de locul unde era țintuit Prințul și mă apropiasem de unul dintre tablouri. Mi se întorcea stomacul. Morți. Copii morți, ce rămăseseră din ei erau picturi.

De undeva din spatele meu:

--Nu, nu. Obusus ar vedea în asta clar război.

--Nu chiar. O vrea pe Valeriana. O vrea pentru ceea ce reprezintă. O vrea într-atât încât ar fi dispus să facă niște mișcări chiar periculoase pentru a o menține legată de mine.

--Ce-ți revine ție în toată mișcarea asta?

Îl întrebasem, încă cu privirea ațintită pe forma culorilor din părul albastru al celei care avea o sabie în palme, înconjurate de soldați.

--Nu am devenit fiul lui de pe o zi în alta. La început am fost mai mulți; ridicase din umeri, mi-am făcut drum prin ei toți, am avut timp.

Secole la rândul, fără îndoială.

--Nu există loc în toată lumea asta unde să mă pot duce și să nu mă găsească. Servitudinea mea este pentru eternitate. M-am săturat să servesc un astfel de zeu.

--Vrei mai mult.

Dăduse din cap, în aprobare. În același loc care devenise o galerie, o afirmație pentru ambiția răpusă a generații de copii.

//21.06.2020; 10.48//