O Domnie Însângerată (completă)

Singura stea născută din întuneric

Aveam o carte deschisă în poale. Istoria religiei în Vinegra. Era cea mai recentă carte pe care o găsisem în biblioteca palatului bahir. A fost scrisă acum șaizeci și șapte de ani.

--Este lucrarea unui eretic. Nici un adevărat credincios al marelui Obusus nu s-ar fi coborât atât de jos încât să recunoască oricare alt zeu înafară de El.

Preoteasa Salvia tocmai ce mă lăsase să-i știu opinia despre lectura pe care mi-am luat-o cu mine în drumul nostru spre Zidul de Est. Era în fața mea. Stătea cu palmele unite sub faldurile de mantie pliată, cu bărbia ridicată și fața strânsă într-o grimasă amară de fiecare dată când nu se putea abține din a sta cu ochii lipiți pe geam și privirea îi cădea peste foile din jurul meu.

--Bine că te avem aici, atunci.

Am zis, mai mult absentă decât atentă. Trecusem peste un pasaj care amintea în treacăt despre religia daraki, care avea în centru ritualuri ale focului: O credință tânără, care a fost insuflată mai întâi în inimile oamenilor care aveau convingerea că prin slujirea Darakilor aveau să obțină focul prin care să țină bahirii la distanță. A dispărut la fel de repede pre cum a apărut. Slujitorii ei din prezent nu se prezintă oficial ca slujitori Daraki, ci de cele mai multe ori se ascund față de religia dominantă, adoptată de coroana bahiră.

--Nu sunt aici pentru tine—dumneavoastră, Valeriana.

Ultima parte o spuse aruncând o privire înspre De Șaha care ocupa locul din dreapta mea. Caleașca se zguduia ușor. Eram numai noi trei. Pentru un drum de două zile. Un vis. Mai ales că bahira alesese momentul perfect să își plimbe paloșul printre degete într-un exercițiu de dibăcie.

--Ce s-a întâmplat cât timp eu am fost absentă? Când am fost dincolo.

Nu voiam să-i spun numele. Obusus. Când am fost în sala tronului său.

--Asta rămâne între mine și domnul nostru marele Obusus.

--De ce? Nu e de parcă te-a vrut atât de mult încât te-a ținut. Ești aici, nu?

De Șaha avea un argument, neașteptat, dar bun. Preoteasa își puse picior peste picior ținându-i privirea.

--Nu m-a omorât. Nu numai că nu m-a omorât, dar m-a făcut altceva, ceva mai mult. M-a redat acestei lumi renăscându-mă.

Cuprinse cu degete subțiri, încărcate de inele din metale semi-prețioase, colțul mantiei și își descoperise coada care stătea întinsă pe banchetă, lângă ea. Era aproape obscen. Îmi întoarsem ochii înapoi pe pagină, dar fără să înțeleg vreun cuvânt din ceea ce citeam. Încă nu era destul de antrenată în corpul ei cât să poată să controleze ceea ce-i făcea coada, să iasă de sub faldurile de material fără ajutor, numai prin puterea sa.

--Cum te descurci cu sațietatea? Ai pofte?

Preoteasa stătuse puțin să considere întrebarea lui De Șaha.

--M-a ajutat mult sângele pe care mi l-ai adus.

Pe care mi l-ai adus???

Dar nu făcusem nicio remarcă cu voce tare și nici nu-mi ridicasem capul. Îi simțisem ochii lui De Șaha făcând o gaură prin ceafa mea. Încerca să-mi măsoare reacția.

De când avea ea așa dare de inimă să ajute? Să ajute aceeași persoană care m-a ținut în lanțuri și a făcut o mică paradă din forma mea prin Vinegra!

--Ce spun colegele tale de breaslă, hmm? Cum li se pare că Înalta lor preoteasă acum bea sânge și are o coadă în urma ei?

Nu puteam să îmi abțin tonul sarcastic din a se împleti între cuvinte.

--A fost voia lui Obusus. A fost voia lui de a îmi da acest chip. Ceea ce am devenit este o mărturie a judecății sale fără de greș. Marelui Obusus este singura stea născută din întuneric.

Puteam să pun pariu că o vorbeau pe la spate, că șușoteau și aveau dubii în privința ei. Dacă lucrurile ar fi fost într-adevăr atât de roz precum pretindea să fie, s-ar fi luptat mai tare să plece înapoi la templu și să nu vină cu noi la Zidul din Est. Nu a zis nici măcar un cuvânt care să arate că vrea să rămână în urmă, la palat cu restul preoteselor și să aștepte rezultatul luptei.

Mă așteptam la o întreagă luptă de împotrivire din partea ei. Aproape că am fost dezamăgită că nu a trebuit să o trag de picioare urlând și dând din brațe.

--Cum poți să știi? Că este fără de greș?

Ridicase ușor din umeri.

--Mă las în brațele Lui, să mă ghideze El. Ea știe cel mai bine la ce mă refer. Ea este soldat.

Făcuse un semn în direcția lui De Șaha. Sabia a fost trecută prin foc și apă, tălpile ei s-au îmbăiat în sânge. Era o forță în sine, dar asculta comenzile Prințului de parcă era propria ei religie. Soldat nu trebuia să ia decizii, trebuia doar să le execute.

-- Așa cum ai credința că vârful sabiei tale va ajunge la țintă, așa am și eu încredere în ghidare Marelui Obusus că mă va folosi înspre scopurile sale mai înalte decât pot mințile noastre să cuprindă.

I se adresase bahirei, nu mie. Era de parcă eu eram cea în plus, care întrerupea o conversație între ele două, ceva care preceda conversația începută acum în caleașcă.

Îmi ciupisem degetul între paginile netăiate ale cărții. Aș fi mințit dacă aș fi spus că nu am făcut-o intenționat. Aveau întreaga atenție ațintită asupra mea, acum. Îmi dusem degetul la gură și linsem mărgeaua de sânge.

--Cât de mult durează perioada de incubare pentru o ființă care a fost inseminată de o creatură?

--De la trei luni până la șase. Nu este o perioadă atât de lungă de timp pentru că deja din prima lună este foarte greu să mai intervii pentru a ajuta corpul-veselă, ca să scape de binecuvântare.

Mi se ridicase părul pe ceafă amintindu-mi de propria naștere. Nu, nu a fost o naștere, a fost o baie de sânge și o stoarcere de carne și oase.

--Dar eu nu am fost atacată de o creatură sau mușcată.

Îi spusesem asta lui De Șaha care privea cu sprâncene încruntate paginile din poala mea. Dăduse din cap în semn că înțelegea unde băteam.

--Ai primit binecuvântare? Tu?

Suna atât de incredulă, încât dacă aș fi fost în alt timp și în alt loc aproape că m-aș fi putut considera ofensată să nu mă creadă destul de capabilă cât să port în pântece un monstru ce avea să mă devoreze din interior spre exterior.

--Eu. Ai vreo explicație?

Își duse un deget la bărbie.

--Ai primit o cupă? O cupă din care să bei? Trebuia să aibă un lichid vișiniu-verzui.

Ce-i drept, memoria mea îmi ca juca feste și o bună parte din ceea ce se petrecuse atunci era înfundată undeva în spatele minții. Într-un loc pe care nu voiam să-l dezgrop prea curând.

--Nu din câte îmi amintesc.

--Curios.

Iar ochii îi urmăriseră conturul aripilor mele care ocupau un bun spațiu din caleașcă.

//11.04; 29.07.2020//