O Domnie Însângerată (completă)

30. Golurile fricii

Vântul bătea cu străşnicie. Alergam cu putere. Mişcările îmi erau precaute.

Mă strecurasem pe lângă ultima linie de gardieni, fără probleme. Ca prin urechile acului. Când mă voi întoarce voi reîntregi regimentul. A fost mult prea ușor să mă strecor pe lângă ei.

Deși, de ce s-ar chinui să apere cine voia să plece din Vinegra în Ecavastra? Cel din urmă regat era pericolul.

Țin Zidul în spate. Paza era bună, era impenetrabilă dacă nu ştiai până la cele mai mici detalii mişcările soldaților.

Mă las să alunec de-a lungul unui deal presărat cu bolovani.
Rocile grele puteau fi folosite ca ascunzătoare pentru camunflare. E pentru prima oară când străbat drumul de la Zid până la portaluri pe jos.

Ar fi trebuit să fie aici o pereche de gardieni. Pădurea se deschise. Maroul strălucitor al trunchiurilor emitea o ușoară fantă translucentă. Coroele lor se uneau, ca norii pe cer, pufoși și nenaturali de încârlionțați.

Îmi trag peste gură masca și pășesc înăuntru.

Este un motiv pentru care casa Duvnir s-a împotmolit la venirea acestui prinț. Nu doar un prinț. Prințul. Se aşteptau la o păpuşă pe sfori, un cățel la mâna regelui.
Uşor de controlat dacă ştii de unde să tragi frânghia și ce os să arunci.

Prințul Leviant era o forță apărută fară să fi putut fi prevăzută.
În toate aceste secolele strămoșii mei au ținut cataloage şi anuare însemnând fiecare activitate a unui bahir nobil. Era singura noastră de a rămâne la același nivel cu ei. Din perspectiva informației. Noi muream, dar ei trăiau mai departe, iar dacă nu am fi notat tot ceea ce știam și nu am fi trimis mai departe, generații întregi de oameni ar fi fost exterminate.

Însă niciuna dintre sutele de cărți pe care le aveam nu vorbeau de un alt bahir care să-i egaleze puterea. O ştiu pentru că eu însumi am stat si am căutat un an întreg, pregătindu-mă, răscolind în lung și in lat, o slăbiciune, ceva, orice ce putea să-mi egaleze terenul de joc. Nimic.

Ba mai mult. Legende peste legende, mituri și iarăși mituri ce cântau balade prințului viclean, prințului crud, prințului milos. Toate închinate lui.

Ce e mai rău? Vinegra nu-i cunoaştea adevarata putere. Nu-şi închipuie ce ne-ar intâmpina dacă prințul s-ar dezlănțui vreodată. Moartea ar fi un dar, atunci. Pentru că în adâncul său zace ceva oribil, ceva înntunecat, hidos și schingiuit. Ceva ce se poate întrevedea doar când chipul îi devine tandru, aproape milos, iar toate scuturile și zidurile de protecție par să-i fi căzut.

Sărisem peste bușteni căzuți. Urme de gheare traversau lemnul. Prea vechi. Mușchi deja creștea printre șanțuri. Nicio mișcare, nicio pasăre cântătoare, nicio veveriță săltăreață.

Unde erau creaturile ce se năpusteau peste tine la primul miros? Unde era gloata de creaturi ce aproape că se cățăra pe Zid să pătrundă în Vinegra?

Creaturi care l-au omorât pe Surser. Poate. Nu cred. Unchiul Surser era ceva cu totul și cu totul special. Letal într-o luptă, răbdător și mereu ascultător, ușor impresionabil, zâmbitor. Era cel mai aproape de un suflet de copil pe care familia noastră a avut vreodată.

Cine a îndrăznit să-l ia de lângă noi?
Casele de Vinegra nu erau atât de macrabe în abordare cât să mutileze corpul. Nu aşa îndemânatic. Cine ar putea fi ?

Îmi pipăi desaga de la șold. Mici biluțe umplute de prafuri și amestecuri mi se rotesc în palme.

Portalurile nu sunt sfere luminoase şi împresionante în mărime cu gravuri trasate de-a lungul marginilor.
Sunt goluri, viduri, imitări de găuri negre ce sunt prinse în spațiul nostru. S-au format în doua dintre peșterile adiacente ce deschideau rețeaua complexă de tunele de sub Ecavastra.

Peșterile gemene păreau să fie două guri largi deschise într-un căscat oprit brusc, împiedicat să ajungă până la satisfacție. În jurul lor copacii au fost înlăturați în întregime, la cererea celor din Vinegra și tot la finanțarea noastră. Pentru a putea fi protejate mai bine. Ecavastra se târâia pe coate și în genunchi, prea săracă ca măcar să taie cinci copaci.

Copaci care nu se clinteau și cu rădăcini imposibil de adânci. Faptul că mă aflam atât de aproape de portaluri era o nebunie în sine. Nu ar fi trebuit să reușesc să ajung până aici. Ar fi trebuit să fiu până în cap plină de creaturi gata să sfâșie carne, să rupă oase.

Gura peșterilor e nepăzită. Un vag miros dulceag atârna în aer. Sare, grăsime și pământ răscolit.

Există posibilitatea să nu mă întorc. Să intru, să nu mai ies. Să mor aici.

Un pas în fața celuilalt și sunt intrată în peștera alpha. E prima dată când sunt înăuntrul peșterei. Când așteptam dragonii din tărâmul lor, îi așteptam ascunși în pădure, adânciți în umbre, cățărați pe crengile groase. Nici de cum în inima loculuo de unde creaturile se răspândeau în lume.

Degetele mi se rotesc în jurul mânerului torței improvizate.

Nu trebuie să mă adâncesc prea mult în peşteră pentru ca în sfârşit să mi se arate.

Portalul.

Un sunet gol, ca de hârtie ruptă şi ramuri în vânt umpluse pereții cu ecouri cauciucate.
Îmi scrâşnesc dintii.
Vibrațiile imi fac urechile să sângereze.

Înaintez.
Simt miros de carburant şi fum dens. Mă sugrum cu fiecare pas.
Ce şansă o să am să supravețuiesc? Ce-a fost în capul meu?
Voi muri în chinuri aici. Într-un colț întunecat într-un regat care nu mi-e casă.
Dacă îmi vor găsi rămăşitele sper să mi le îngroape în pamântul Vinegrei.

Încă un pas.
Palpitez. Ating cu buricele degetelor un gol atât de rece, atât de ... gol.
De parcă aş fi împinsă de însăşi ființa mea alunec in vid.
Şi am avut atât de puțin timp.