O Domnie Însângerată (completă)

Solzi ascuțiți

,,Numele meu este Valeriana și am pierdut un copil. Teoretic nu era un copil ci mai mult o creatură, o abominație ce face parte din rasa distrigutăoare a monștrilor ce au acaparat Ecavastra și de nu ar fi Zidul de Est ar invada și Vinegra. Însă nu pot să-mi fac pieptul să înțeleagă ceea ce capul meu o știe. Inima mi se agață de o ultimă bătaie. L-am purtat în mine. Era monstrul meu. În locul în care era am un gol. Nimic. Burta mie dezumflată. De fiecare dată când mă ating simt goliciunea în mine, acolo unde era.”

Cărbunele creionului se întinde peste foaie, purtat de o pată de apă. Îmi frec obrazul. Umed. Plâng?
Ugh, îmi șterg obrajii și rup foaia în două, apoi patru, apoi opt bucățele. Pe fiecare le îndes în apa din vaza cu lilieci.  Apa apucă la ele și curăță cărbunele de pe ele.

Îmi trag pătura mai bine peste picioare. Frigul camerei de piatră era subtil, dar tăios. Vindecătorii îmi interziseră să fac orice mișcare suplimentară pentru că mă aflam într-o stare vulnerabilă în care m-aș fi putut îmbolnăvi prea ușor.

Aș putea muri. De la o boală de genul ăsta.

Înainte să mai pot contempla mult ideea, Nicole de Șaha își bagă capul în cameră, prin ușa abia întredeschisă.

--Doamnă, Ducesa de Duvnir e aici să vă vadă.

Mă ridic în picioare, mă sprijin cu palma de spătarul scaunului. Îmi trag pătura de pe mine, la timp chiar pentru că în următoarele clipe Ducesa de Duvnir își face apariția. Brusc camera pare insuportabil de strâmtă, iar aerul rarifiat. Pește pe uscat.

--Stai.

De Șaha își ridică o sprânceană întorcându-și capul. Mama își încrețește buzele, evident nemulțumită că am strigat spre De Șaha să se oprească. Sun disperată.

--Ce i-ai făcut? Ce ai făcut cu aia?

Îmi frâng degetele în palmă. Îmi tremură mâna, dar nu am ce face. E frig. E frig. E frig.

Îmi mușc buza. De Șaha nu răspunde. Are ochii aplecați și buzele întredeschise. Își formulează în cap un răspuns.

E frig. E frig. Îmi tremură mâinile pentru că mi-e frig. Nu?

Arunc o privire spre Ducesa de Duvnir. Dă din cap dezaprobator.

--Vorbește!

Îmi vâjâiau urechile. Sângele îmi scutura pereții valvelor.

De Șaha își apropie picioarele și ridică bărbia. Poziția unui soldat.

Ah. Ah. Ah. Știu ce va zice. Știu. Știu.

--Am ars creatura. Împreună cu întreaga pădure unde au înconjurat creaturile caleașca domniei tale. Ceea ce ați purtat în nu semăna defel cu ceea ce ar fi trebuit să fie, iar asta este tot. E mort. Ars.

Îi văd buzele formând cuvintele deși nu aud sunetele. Vâjâitul se întețește.

--Mulțumiri, Nicole de Șaha. Dacă îmi permiți vreau să rămân singură cu domnia sa, Valeriana.

De Șaha îmi aruncă o privire întrebătoare. Nu știu de unde găsesc putere să-mi dau acordul printr-o mișcare a capului.

Se întoarce și aud ușa închizându-se în urma ei.

--Bea o gură de apă. Lasă-ți capul pe spate câteva momente. Amețeala o să se diminueze.

Îi urmez sfaturile ducesei întocmai. Îmi reocup locul pe scaun. Expir. Înspir. Expir. Înspir.

--Leviatului îi pasă de tine mai mult decât anticipasem.

E remarca care îmi face pielea să se scuture în răcoarea cuvintelor Ducesei de Duvnir.

--Ori asta ori nu știe adevărata valoare a unei războinice de Șaha. Ceea ce e puțin credibil. Prințul nu e prost.

Văzând că nu răspund, Ducesa ocupă un loc la fereastră. Lumina curge peste ea în cascadă, ascuțindu-i trăsăturile, făcând-o cumva să pară mai mult ca un vultur de pradă decât orice altceva.

--Ar fi trebuit să omori tu creatura, nu De Șaha.

Sentința cade peste mine ca o bubuitură, luându-mi aerul. ,,Lașă" e ceea ce nu spune, dar lasă să se înțeleagă. Un Duvnir nu e laș. Vreodată.

--Ți-a făcut o favoare.

Ducesa de Duvnir își împreunează sprâncenele într-un ,,v" apăsat.
Îmi era frică de ceea ce urma să spună. ,,De Șaha ar fi trebuit să fie consoartă, nu tu."; ,,Ești o lașă" sau ,,Vei fi pedepsită".

Stomacul mi se răsucește. Am gust de vomă adunat undeva în spatele gâtului. Ochii mă ustură.

--Nu ști cine ești, Elena. Nu ai habar. Uite unde ai ajuns pentru că nu ai idee ce ești.

Cumva toată lumea ajungea să-mi reproșeze asta, de parcă ei făceau o treabă atât de bună cu viețile lor. Îmi înfășurasem pumnii în jurul mânerelor de lemn ale scaunului:

--Spune-mi. Nu mă mai lăsa să ghicesc.

Ducesa de Duvnir își ridicase colțurile buzelor. M-am lipit de spătarul scaunului.
Rochile ei se onduiesc pe figura ei apropae reptiliană care se desprinde de pe pervaz și se apropie încet, dar sigur.
O mână rece îmi traversează obrazul înfierbântat. Ochii ei mari se deschid larg, hipnotizanți.

--Oh, nu, tati trebuie să-ți dea explicații, nu eu. Eu nu sunt ce ești tu.

O prind de încheietură. Sunetul vocii ei îmi zgârie lobii creierului amintindu-mi de mama din copilărie care anunța în același ton șoptit și tot odată zglobiu, venirea zilei de naștere a mea și a lui Radek.

--Ce sunt eu, mamă?

--Nu om.

Îmi întețesc strânsoarea. Își smucește brațul.

--Nu bahir.

O spune mai mult acuzător decât observațional. Mă așteptam să mă plesnească peste obraz, dar lovitura nu vine.

--O să vorbească el cu tine. El e plecat, acum. În munți. S-a dus să vorbească cu Hussa Dragon. El încă nu știe de ceea ce ai făcut.

O spune de parcă își ia la revedere. Pe vecie. O spune cu urmă de regret și poate chiar și compasiune. Nu am destulă putere cât să mă apăr dacă mama se hotărăște să-mi împlânte un pumnal în inimă aici și acum.

--Când se va întoarce?

--Curând.

--Aha. Îmi pare rău.

--Pentru ce?

Întreabă în timp ce-și trece mâna printre șuvițele tăiate scurt. Are părul tăiat în semn de doliu, iar albul hainelor nu poate fi confundat în privința semnului pe care-l transmit.

--Am auzit că una dintre surori a decedat.

Ridică din umeri. Privește undeva în depărtare când îmi răspunde:

--Nici măcar nu-i știai numele.

Rușinea mă spală în valuri. Nu mă acuză ci o spune ca pe un fapt, iar spre umilința mea e adevărat.

Mereu se naște o soră și moare una. Mereu. Atât de des încât de-a lungul timpului am renunțat să mă mai apropiu de ele sau să iau legătura cu ele.

--Totuși era sora mea. Fiica ta. Îmi pare rău pentru pierderea suferită.

De data asta își mută privirea spre mine.

--Aproape că suni ca el.

--Tata?

Nu răspunde, pierdută în orice gând mai îndepărtat sau mai important decât curiozitatea mea. Se îndreaptă spre ușă.

--Nu te obosi să vii la înmormântare. Fă-ne tuturor un favor și revino-ți cât mai repede. Vei avea nevoie de putere. În curând.