O Domnie Însângerată (completă)

Prin ureche de ac

Nici măcar atunci când ne-am văzut trimise din planul Hussei-Daraki nu m-am lăsat să mă calmez îndeajuns cât să-mi las garda jos. Aterizarea a fost forțată. Ne trântisem în copacul din care am fost adusă. Creaturile așezate la baza copacului își întoarseră ochii sticloși spre noi. Coarnele lor rotunjite sclipeau cu licăriri de sânge și salivă. Începuseră să se trântească cu capetele de trunchiul copacului.

--Prindeți-vă bine!

Strigasem spre Lisa și Lia. Una dintre ele era îndeajuns de aproape de mine cât să o țin cu palma pe spate presată pe creanga copacului, să stea cuminte lângă mine.

Era crud din partea Hussei-Daraki să ne readucă în locul din care m-a luat. m-a luat. Probabil ar fi putut să ne lase pe o pășune în mijlocul Vinegrei, la o parte de dinții și ghearele înfometate de carne ale creaturilor din Ecvestra.

Promisiunea a fost că ne va lăsa în viață afară din planul ei de existență, dar nu a zis nimic despre momentul când ajungem înapoi pe lumea noastră.

Lovisem cu piciorul o altă creatură care se încumetase să se cațere pe spatele scheletos ale altei creaturi. Îmi duse mâna la piept. Acolo unde se uneau oasele claviculei. În loc de un medalion, îmi apărea un tatuaj imprimat în piele. Erau cătușele mele.

Hussa-Daraki îmi împinse medalionul până în oase. Era asigurarea că oriunde mă voi ascunde sau ori cât de departe voi fugi, în orice moment mă va putea readuce la mâna ei. Un medalion putea fi smuls și aruncat. Distrus, făcut în bucăți cu un ciocan și un braț bun. Nu și inscripția asta.

Era un oval cu fire ce se încolăceau în jurul lui și se transformau în spiarle cu cât ajungeau mai în centrul medalionului.

Mă prinsem mai bine de o creangă de deasupra mea. Copacul era scuturat atât de tare încât părea că suntem într-o simulare nefastă de corbaie în furtună.

--Lisa, prinde-te. Încercuiește creanga cu picioarele.

Mișcările ei erau încete și îngreunate. Respira printre dinți înclețați. Nu puteam să fac ceva. Nu puteam să prăjesc creaturile. Nu mai aveam cu ce. Nu mai aveam nici aripi să le deschid și să zbor deasupra capetelor lor, să le trag pe Lisa și Lia în gheare până într-o zonă mai sigură.

Cochetam cu gândul să sar. Să ajung în mijlocul creaturilor și să încerc să-mi fac loc printre ele. Să înfig niște bețe în ochii ce le acoperea corpul, să rup cât de multe oase puteam înainte de a mă trage la pământ și înainte de a mă face bucăți bucățele.

--Voi sări.

Îi spun Liei la ureche. Nu avea cum să se întoarcă să mă privească. Nu aveam destul spațiu printre crengi înghesuite, însă îi văzusem mișcarea încordată a umerilor. Dacă ar fi fost pisică, părul i-ar fi stat ridicat.

--Nu. Nu poți să îi iei. Vor obosi. Vor pleca la un moment dat.

Tușise. Avea sânge pe mânecă.

Îmi ciupisem obrazul interior din a spune ceva despre atacurile Liei de tuse. Cred că trebuia să mă mulțumesc că momentan mai trage aer în piept. Mă lăsasem pe spate, într-o misiune mai potrivită pentru un contorsionist.

--Lisa?

--Hmm.

Bun. Îmi răspunse. E bine. A putut să scoată sunete. Eram așa de fericită în clipa aia de parcă nici nu mă aflam sechestrată într-un copac cu două persoane grav rănite și niște creaturi venite din gura nopții înconjurând trunchiul copacului.

Lia mă prinse de încheietură. Poate avea impresia că eram gata să-mi urmez planul să să mă arunc.

--Nu. Dacă te duci, nu vei ajuta. Nu vom ajunge nicăieri. Dacă mori, vom muri cu tine. Cadavrele noastre îi vor ține umbră cadavrului tău, de aici din copac.

Cât de drăguț. Am ajuns să am una dintre cele mai morbide conversații în viața mea. Iar asta spune multe având în vedere că sunt consoarta unui Prinț bahir.

Lia își rotise brațul astfel încât să-i văd venele printre pecețile de sânge. Lua guri de aer.

--Sânge. De la mine și Lisa. Cu tine. Sânge de la noi, tu deschizi portalul.

Își trecuse cealaltă palmă peste fruntea îmbrobonată de transpirație și lichid ce se scurgea din bășicile provocate de arsuri.

--Funcționează?

Sunam mult prea incredulă pentru cineva care văzuse câte am văzut eu la viața mea. Vocea Lisei venise mai tărăgănată din spatele meu.

--Așa am închis portalurile. Cu sângele nostru. Sânge Duvnir.

Cum? Cum de sângele Duvnir putea să facă așa ceva? Știam că Lisa și Lia, în calitatea lor de marchize în casa noastră se ocupau de partea de mentenanță. Dra nu știam că dețineau o asemenea informație! Sângele de Duvnir putea să închidă și să deschisă protale?!

--Merge. Taie sau rupe. Ai nevoie de sângele nostru. De noi nu s-a atins.

Poate la capitolul sânge, nu s-a atins Hussa-Daraki de ele, că în rest, peste corpurile lor era o hartă de război.

--Sunteți daraki?

Lia dăduse ușor din cap în semn de ,,nu".

--Dar venim din generația unuia. Sângele nostru este diluat, dar este de ajuns.

Iar cu asta își trase brațul în primul ciot mic care fusese rupt în aterizarea noatsră. Sângele venise repde. Începuse să curgă.

--Nu! Nu așa! Nu știu ce să fac!

Eram isterică? Poate! Dar nu eram eu cea care sângera ca o cascadă.

O prinsme de braț și începusem să strâng cu putere ca să-i opresc circulația. Abia mai aveam petice de haine pe mine cât să-i fac un pansament. Sângele ei îmi curgea pe brațe.

--Dacă mori aici, Lia, mă jur pe toate stele că –

Dar mă oprisem pentru că dintr-o dată puteam auzi voci. Nu erau aproape, erau îndepărtae. Erau voci care păreau să se adune în jurul meu.

--Lisa! Prinde-o pe Lisa!

O auzisem cu jumătate de ureche pe Lia strigând. Clipisem des. O fâșie de lumină începuse să se crape înaintea mea. Voiam să pășesc, să mă las să cad în ea.

Mă aplec și o prind pe Lisa de picior. Speram din tot sufletul să nu fie asta doar imaginația mea care îmi juca feste și să cădem în gura creaturilor.

Dar vuietul se întețise și zgomotul devenise din ce în ce mai puternic. Destul cât să mă las înainte. Lisa și Lia după mine.

Era lumină și erau voci. Era un alb care îmi reteza retina. Îmi închisem ochii. Clipisem des.

În deschiderea de portaluri ai variante. Simțisem cum universul se face dintr-o dată compact, ca un stup și cu miliarde de hexagoane.

--Este adevărat. Dar nu ne vom opri din căutare până nu dăm de un cadavru.

Firicele pe șira spinării. Era vocea Prințului. Îl auzeam. Mă îndreptam spre hexagonul din care îi venea glasul. Nu era greu să le trag pe Lia și pe Lisa după mine. Nu aici.

Un murmur. Era Prințul. Am pus picior în fața altuia și am sărit prin portal.

//05.08.2020//11.43//