O Domnie Însângerată (completă)

Pentru că îi place să mă tachineze

Coada îi era încolăcită în jurul gambei mele. Nu mă strângea. Nu era dureros. Stăteam sprijinită de tăblia patului. Eram așezată crucește cu picioarele. El era pe marginea patului, cu picioarele pe podea, cu spatele drept. Ținea între palme un bol cu supă caldă. Aștepta să se mai răcească. Cât de ironic era că el era cel care mă proteja acum din a avea vreo arsură.

Începusem să-i povestesc o bună parte din ceea ce s-a întâmplat după Zid. Am ocolit partea în care am fost cu el în audiența de la Obusus. Vedeam în felul în care își ținea spatele foarte drept că îl dureau mușchii pe ele. Nu știam cât de mult se datora creaturilor și cât de mult era din vina lui Obusus.

--Are galeria asta oribilă-

Îmi înecasem cuvintele în gât. Nu voiam să o spun. El dăduse din cap, așteptând.

--Abia ajunsesem acolo și am văzut tabloul. Era nou. Simțeam mirosul de ulei încă pe pânză. Ea a stat acolo și m-a lăsat să-l privesc. Cred că a vrut să fie primul lucru pe care să-l fi văzut când m-a adus la ea. Să mă facă să văd de ce e în stare.

--Să-și ucidă propriul fiu.

Îmi ridicasem ochii spre el. Privirea lui tăia. Se uita în gol înspre bolul cu supă.

--Da. Pentru că dacă era în stare să-l ucidă pe el, eu ce mai contam? Nici nu sunt în totalitate sânge din sângele ei.

Prințul răsuflase adânc. Îmi întinse bolul. Îl luasem între degetele mele înghețate. Căldura îmi înmuia corpul. Îmi întinse lingura. O luasem în grabă. Mâncare caldă! Paradis!

--Nu contează dacă ești sânge din sângele ei. Nu în felul în care se înțelege legătura asta în Vinegra.

Dădusem din cap. Înghițisem lingura de supă și adăugasem.

--Mi-a spus altădată că mă iubește pentru că este bunica mea.

Prințul dăduse din cap.

--Cred că o spunea mai mult pentru a-ți traduce sentimentul pe care îl avea față de tine. Ești în linia moștenitorilor ei.

În timp ce vorbea se descălțase. Urcase mai sus în pat. Se poziționase lângă mine, cu spatele pe scândura patului. Era umăr la umăr. Trase o pernă și mi-o puse la spate, ca să stau mai bine.

--Mulțumesc.

--Cu plăcere. Depinde de ce fel de natură ascunde divinitatea ei. Depinde cum îți transmite mai departe puterile. Pentru că până și cel mai nemuritori dintre nemuritori are un sfârșit. Este un adevăr în echilibrul naturii că tot ce are un început are și un sfârșit.

Îmi dusem degetele la tatuajul din mijlocul pieptului. Mă ustura cu o cărdulă ce dădea a fierbințeală.

--Nu cred că-i place să audă asta.

Ochii de jad se mijiră spre decolteul cămășii de noapte. Acolo unde zăcea medalionul adâncit în pielea mea.

--Crezi că ne poate auzi?

Nu părea îngrijorat. Părea intrigat de posibilitate.

--Nu știu.

Mai luasem câteva linguri bune de supă ascultându-l.

--Din câte am observat din natura daraki și a construcției în generații a familiei Duvnir aș zice că linia ei divină este dependentă de urmași care să fie pe linie directă. Tatăl tău a putut să fie ucis atât timp cât pe are pe tine.

Sau Radek. Geamănul meu. Dar nu adăugasem suplimentul acesta de informație.

--Dar Obusus? Pentru el?

Prințul rămase pentru lungi clipe tăcute.

--El nu poate să aibă urmași. Nu așa cum crezi.

--Atunci de ce îți spune ,,fiu"?

Își întoarse foarte repede fața spre mine. Îmi ridicasem lingura și o ținusem între noi. Era un reflex. Se modelase în chipul de prădător prea repede ca vreun instinct din mine să nu răspundă.

--Pentru că îi place să mă tachineze.

E ceea ce-mi răspunse într-un final. Nu voiam să-l împing pentru mai multe informații. Îmi va spune el la timpul potrivit ceea ce acum reține din a divulga.

--Îl văzusem pe tata în tablou și ea mi-a confirmat că l-a lăsat să fie sfâșiat. Continua să spună cum ne-am revoltat și ne-am răzvrătit împotriva ei. Vreo idee despre ce vorbea?

--Câteva, dar nimic definit. Continuă, te rog.

--Apoi, le-am văzut pe Lisa și Lia.

Îmi trasem privirea prin camera lăsată în semi-întuneric.

--Cred că s-a rupt ceva în mine când le-am auzit strigătele. Când le-am văzut în flăcări. Cred că exisat un eu înainte de a vedea asta și un eu după asta. A fost oribil. A fost grotesc și perves!

--Așa ai ajuns să o ataci?

Am dat din cap în semn de da. Vocea lui păstra solemnitate, poate chiar respect.

--Mi-a cerut să o rog să-mi ia puterile. Mi le-a smuls din mine de parcă ai smulge mațele cuiva când încă e în viață. Am crezut că știam ce e durerea, am crezut că știam frică de moarte, dar-

Își puse un braț în jurul umerilor mei. Îmi freca spatele cu mișcări repetate și controlate. Gesturile de tandrețe pe care mi le arăta mă dezarmau.

--Îmi lipsește din mine. Era ceva din mine și pot să simt golul din mine. E un vid. E cădere liberă. Nu mă refer că nu mai văd focul pe brațe sau că nu mai pot să-mi deschid aripi și să mă avânt în zare. Nu. E de parcă aș vrea să strig și nu mai am voce-

--Îmi pare rău.

Mă întrerupse, mă prinse de braț, degetele lui pe pielea mea era singura senzație pe care mă puteam concentra.

--Că nu am fost acolo. Dacă aș fi putut să vin s-

--Nu a fi avut cum.

Nu? Nu ar fi avut cum. Nu?

--Oricum, am scăpat.

Ochii i se înnegurară.

--Asta până te va chema din nou la ea.

Greața mi se urcase în piept. Îmi dădusem bolul la o parte. Îmi prinsem genunchii în brațe. Nu am să plâng, nu pentru că nu aș fi vrut, ci pentru că mă simțeam atât de golită de orice emoție încât eram incapabilă de orice altă manifestare.

//06.08.2020//12.00//