O Domnie Însângerată (completă)

Pentru Vinegra

Deși îmi simțisem oboseala până în măduva oaselor nu adormisem adânc. O viață întreagă de dormit iepurește nu te va lăsa să pui geană pe geană dintr-o dată și să te scufunzi în vise liniștite.

Așa că, atunci când se auzise sunetul de gheare lovind metalul stăteam pe jumătate acoperită de pătura arsă la colțuri. Îmi trasem încet mâna sub pătura care îmi servea drept podea atingând lama rece a paloșului.

Sunetul continuase.

--Val?

Vocea Prințului era atât de joasă încât urechile de om nu ar fi putut să o prindă.

Dar, Val?

Nu era chiar timpul potrivit să mă minunez la modul în care a ales să mă strige.

--Aici.

I-am răspuns înapoi șoptind. Se asigurase că eram trează pentru orice urma să se întâmple. Patul vechi nu scoase zgomote puternice când Prințul se ridicase și dintr-un pas era la geam. Trase perdele grele de brocard.

Eram întoarsă pe spate, lama între mine și orice se afla de cealată parte a gemului. Flăcări se prleingeau peste vârfurile degetelor.

Figura Prințului nu trăda nimic, dar puteam să simt în aer cum se calmase dintr-o dată.

--Ce e?

--Pacostea ta.

Spuse deschizând geamul și lăsând o creatură ce semăna cu o șopârlă cu aripi să se strecoare în camera noastră. Căzuse pe labele din față, ajutându-și aterizarea din aripile scurte.

Oman aterizase cu un "tuff" pe podea. Prințul îl ridicase punându-și palma sub burtica lui. Îl aduse lângă mine. Se așezase lângă mine, îi făcusem loc pe patul improvizat de pe jos.

Omian tușea pumnuri de cenușă. Aripile îi zvâcneau. Ale mele au pocnit în empatie față de ce vedeam că I se întâmplase lui.

--Am reușit.

Erau primele cuvinte pe care le rostise. Inima îmi bătea cu putere.

--Lisa? Lia? Sunt pe drum?

Botul I se trase la o parte și urechilde I se lăsase pe spatele capului boltit. Speram prea mult ca totul să fi mers ca la carte?

--Nu știu. Le-am pierdut după ce m-au împins înainte. Voiau să ajung la tine.

Prințul îți trecuse palma peste solzii lui. Oman se lăsa în atingere, aproape că torcea. Își închise ochii pentru scurte momente, savurând momentul.

Mă lăsasem să mai savurez imaginea pentru câteva secunde. Îmi trasem aer în piept încercând să pozez momentul pentru eternitate. Prințul stand lângă mine, lumina rece a dimineții trasându-I conturul în timp ce Oman toarce în poala lui.

Poate în altă viață, poate în altă situație, poate atunci, lucrurile ar fi stat diferit. Mă ridicasem în genunchi. Lăsasem un sărut pe obrazul de marmură. Ochii verzi mă cuprind dintr-o dată, alarma bătând în spatele pupilelor.

--Începem.

Îi spun și înțelegerea îi umbrește chipul.

Fugisem. Aripile, o capă în spatele meu, gata să îmi anunțească sosirea se desprindeau în spatele meu ca valuri întrerupte. Mă îmbrăcasem în timp record, nici nu ieșisem pe ușă, planasem de pe geamul pe care intrase Oman. Cuprinsem goarna de la soldatul abia dezmorțit din rondul de noapte și am suflat cu putere.

Vuietul cuprinse valea, era ca un urlet de lup spre o lună care nicioadtă nu a strălucit mai tare. Era începutul sfârșitului.

***

Anela îmi legase armura pe umeri. O strânse încruntându-se. Avea limba între dinți. Nu spuse nimic, nici măcar nu comentase lipsa mea de stare. Continuam să mă învârt în jurul mesei, cum locoteneții continuau să vorbească.

Prințul încă nu avea armura pe el. Nu era grabă. Eu eram cea care avea să deschidă atacul.

--Acum că au reușit să închidă portalurile va rămâne doar să distrugem creaturile care au rămas blocate aici, cu noi, în Ecvestra.

Spusem urmărind degetele dibace ale Anelei.

Unul dintre locoteneți dăduse din cap, dar adăugase.

--Portalul din Galadia?

--E în regulă.

A fost tot cee ace a spus Prințul și nimeni nu mai ceruse detalii pentru că era cuvântul prințului bahir în fața unor oameni care aveau prea puțini ani de viață pentru ca cuvintele lor să poarte greutate. Am scrâșnit din dinți. Anela îmi ciupise pielea.

--Mă scuzați.

Avea vocea perfect plată.

--De ce? Cum știi că portalul ăla nu va fi folosit?

--Pentru că știu.

--Ăsta nu e un răspuns.

Își strânse pumnii și se lăsase mai adânc pe spătarul de lemn. Nu dădea vreun semn vizibil că l-ar deranja rănile de pe spate, dar puteam să pariez că erau o tortură.

--Ducele și ducesa de Duvnir au promis că vor proteja intrarea din Galadia.

De ce nu știam despre asta?

O împinsem pe Anlea la o parte.

--Valeriana, mai am –

--Pot să mă aranjez și singură.

Am luat sabia în teacă și mi-am prinsă-o la mijloc. Nu mă va ajuta cu nimic. Era de décor. O data ce voi erupe în forma de daraki o parte din arumură se va extinde cât să-mi cuprindă părți vitale, dar lucruri ca mâneci sau cureaua de la sabie se vor rupe și vor cădea în transformare.

Uniforma pe care o purtam era un simbol menit să vorbească soldaților care vor veni în urma mea. Să le inspire curaj într-o luptă care era nebunească după orice minte rațională.

Nu eram nimic altceva decât o unealtă spre un alt scop.

Împinsem ușile la o parte. O parte din soldați deja erau puși în poziție. Am urcat toate scările până pe Zidul de Est. Urcasem, nu zburasem pentru că cee ace îmi spusese Ducesa de Duvnir suna proaspăt de rece în spatele minții ,,se tem de tine. Se tem de aripile tale. Se tem de ceea ce nu cunosc."

Capete aplecat înaintea mea. Îmi scoasem sabia din teacă dintr-o simplă mișcare. Pusesem mult prea multă forță pe prinderea tecii pentru că simțisem cum încheietura îmi urlă în protest. Am mușcat în durere și cu o forță care era vice cu paralizia mi-am ridicat sabia deasupra capului.

--Pentru Vinegra! Luptăm pentru Vinegra! Luptăm pentru noi. Nimeni nu ne va lua casele, nu ne va ucide famiile, nimeni nu va călca în curtea noastră îndrăznind să muște din carnea noastră, să bea din apa noastră să se tăvălească în sarea noastră. Vinegra este a noastră!

Urlete. Strigasem totul. Pumni în aer. Urlete și țipete. Bătăi din picioare, bătăi în scuturi.

--Iar pentru a vă arăta cât de mult iubesc Vinegra. EU! Valeriana voi arde creaturile până cenușa se ridică din oasele lor!

Pe un fundal de strigăt și aplauze mă întoarse spre partea cealaltă a Zidului. Spre Verdele atât de intens al Ecvestrei care îmi rănea retina. În piatra zidului vibrau ghearele creaturilor, trezite la viață de mișcarea soldaților.

Mi-am aruncat sabia la o parte, unul dintre soldați o prinse. Unu, doi, trei. Făcusem pașii și sărisem în gol.

//10.02; 30.07.2020//