Hidden Truth || Niall Horan F.F.

Chapter 19

“ Îmi pare rău, Jess...” spune dar îmi smulg mâna din strânsoarea sa și plec fără să îl privesc, lacrimile indundându-mi ochii. În această secundă numai văd nimic, numai aud nimic. Vreau doar să ies din hotelul acesta nenorocit, vreau să plec și să nu mă mai întorc niciodată aici. Sunt dezamăgită, da, sunt dezamăgită. Sunt dezamăgită pentru că Niall nu dă nici doi bani pe mine, nici măcar nu știu ce e în mintea lui. Iar eu ? Eu nici măcar nu știu ce naiba mai simt, capul îmi vâjâie iar gândurile îmi sunt amestecate.

Ajung în fața hotelului și mă așez pe fundul pe bordură, încercând să mă liniștesc. Lacrimile continuă să cadă dar le șterg imediat, fiind deja sătulă de atât de mult plâns. De ce plâng până la urmă ? Este o întrebare la care nu îi pot răspunde, cel puțin deocamdată. Niall doar s-a folosit de mine, mi-a dat speranțe false, m-a făcut să cred că se poate trece peste imposibil ca mai apoi să își bată joc de mine și să mă dea afară. Unde mi-a fost capul când l-am întrebat cu o seară înainte dacă pot să rămân ? Nu pe umeri cel puțin.

Mă rup din șirul gândurilor mele și îmi dau seama că lacrimile mi s-au oprit, în locul lor făcându-și apariția furia. Nu știam că sunt așa sensibilă până nu a apărut Niall, dar iată că m-am înșelat. Dar am plâns prea mult, mult prea mult și nu merită să mai plâng pentru oricine altcineva.

Oricât de mult mi-aș dori ca lucrurile să redevină la normal, și când spun “ normal “ nu mă refer la mine și la Jaymi, sau zilele banale din liceu pe care mi le petreceam cu toți ceilalți. Nu. Când spun “ normal “ mă refer la faptul că îmi e dor de legătura dintre mine și Niall de pe vremea în care eram cei mai buni prieteni. Îmi e dor de prietenia pe care am avut-o, de nopțile pe care ni le petreceam vorbind la telefon non-stop, fie și chestii banale. De serile în care ne uitam la filme, ba la mine acasă, ba la el acasă și de momentele în care părinții noștrii glumeau pe faptul că noi doi ne-am potrivi împreună, iar noi ne strâmbam și încercam să le spunem că suntem ca și frații. Îmi e dor, dar numai pot schimba nimic...

Știu că părinții noștrii încă au ținut legătura după plecarea sa, dar am fost atât de umbrită de relația cu Jaymi încât, încetul cu încetul am început să nu îi mai simt lipsa. La început, imediat după ce a plecat i-am lăsat zeci de mesaje pe telefon, imporându-l să se întoarcă. Nu era noapte în care să nu plâng și nu am putut să spun nimănui asta, nici măcar lui Kate sau Caroline. Totul mi se părea fără rost fără el, și mă simțeam al dracului de vinovată pentru că mi-am bătut joc de el, pentru că l-am neglijat după atâția ani în care am trecut prin orice, împreună. Din vina mea, din vina noastră, totul s-a sfârșit.

Noaptea trecută am simțit că ne putem relua vechea relație, că acea legătură poate fi din nou restabilită. M-am simțit în siguranță cu el, am simțit că, în sfârșit golul din pieptul meu s-a umplut. M-am simțit ca și cum aș fi retrăit vremurile demult apuse doar că de această dată...totul era diferit. Sentimentele noastre erau amplificate, erau mult mai diferite față de atunci. Cât de proastă am fost să cred asta ? Niall mi-a demonstrat pentru a nu știu câta oară în doar câteva zile că nimic numai poate fi ca înainte. Mi-a demonstrat că numai însemn nimic pentru el, că a trecut cu totul peste mine și că s-a transformat într-o persoană fără sentimente.

Nu sunt sigură că mă pot obișnui cu această idee, cu noul Niall. Este atât de nesimțit și pare lipsit de sentimente, dar totuși are ceva care mă atrage la el, și nu pot să îmi dau seama ce. Urăsc să admit asta, dar sper că, cu timpul, totul va veni de la sine și voi reuși să uit de tot ce s-a întâmplat.

                                                          ***

După ce am încetat să mă mai gândesc la Niall și la tot ce s-a întâmplat anterior m-am îndreptat încet spre casă. Pe de-o parte, în timp ce stăteam pe bordură, mi-aș fi dorit ca el să vină și să își ceară măcar scuze, dar nu a venit. Dar nu îl învinuiesc. Cineva fără sentimente ca el nu ar fi în stare de așa ceva.

Am ajuns acasă și mi-am făcut un duș cald, lăsând picăturile de apă să îmi străbată fiecare centimetru din corp. M-am mai liniștit puțin și mi-am pus ordine în gânduri, încetând să mă mai gândesc la evenimentele din noaptea trecută.Părinții mei nu sunt acasă, ca de obicei și îmi fac repede un sandwich în speranța că stomacul meu nu mă va mai durea atât.

Mă pun în pat, având ochii ațintiți spre tavan. În minte mi se repetă anumite întâmplări din copilărie, și zâmbesc fără să vreau. Copilăria, ce dor îmi e de copilărie...timpul în care habar nu aveai de probleme, de stres, în care viața ta nu era complicată absolut deloc. De ce nu a rămas așa ?!

Încerc să dorm puțin dar nu fac decât să mă întorc de pe o parte pe alta, și dintr-o dată îmi vine o idee în minte. Am nevoie de o distracție de la viața mea, de la problemele mele, și singurul lucru pe care l-aș putea face ca să scap de ele este să încerc să petrec ceva timp cu prietenii mei, poate-poate voi reuși să repar câte ceva. Îmi iau telefonul de pe noptieră și caut prin lista de contacte, iar cel pe care îl apelez este Zayn.

Știu că nu prea am vorbit cu el în ultimele zile, mai ales după faza de la petrecere cu Louis. Dar vreau să știe că prietenia noastră nu s-a schimbat cu nimic, și mai ales vreau să știe că lui Kate chiar îi pare rău pentru ce s-a întâmplat. M-aș bucura enorm dacă problemele dintre ei s-ar putea rezolva...măcar ei să se înțeleagă dacă nu eu și...

Îmi mușc buza atunci când îmi amintesc din nou de mine și de Niall. Apăs repede pe butonul de apelare, și nu apucă să sune decât de două ori iar Zayn răspunde.

„ Alo ? „

„ Hei, Zayn ! „ exclam încercând să par cât de prietenoasă pot fi.

“ Bună Jess, cum o mai duci ? “

“ Uh, bine, pe aici, știi tu. Dar nu te-am sunat să vorbim despre mine, uite de ce te-am sunat. Mă gândeam că ai vrea să ieșim diseară undeva ? Nu vreau să crezi că te învinovățesc cu nimic după bătaia de la petrecere, ba din contră, nu voi înceta să îți fiu prietenă. “ spun fără să respir și aștept să răspundă.

“ Nu știu ce să zic...” aud la celălalt capăt al firului și entuziasmul îmi dispare treptat.

“ Te rog ? Haide, oricum nu am mai petrecut deloc timpul împreună în ultimul timp, chiar aș avea nevoie de cineva cu care să vorbesc în momentul ăsta…” insist.

“ Bine, fie, ai câștigat. “ zice lăsând în urmă un râset scurt.

„ Yay. Știam că nu mă poți refuza. “ chicotesc, având dintr-o dată o dispoziție bună. 

“ Ce ai spune dacă ne întâlnim la 7 la cafeneaua din apropierea casei tale ? Cred că am mai fost acolo de câteva ori, numai știu sigur. Și apoi putem merge să mâncăm ceva, nu știu. “ continui.

“ La 7 e ok, presupun. Vii singură sau..vine și Ka-...” spune și se oprește. Oftează și continuă. 

“ Las-o baltă. Ne vedem la 7. Ai grijă de tine, Jess. “

Închid apelul și mă uit la ceas. S-a făcut deja ora 5, când a trecut timpul așa de repede ?

Mă duc să mă pregătesc, știu că încă este devreme dar am de gând să merg pe jos până acolo. O plimbare lungă este tot ce mi-aș putea dori, așa îmi voi putea pune gândurile în ordine. Sper doar ca această seară să nu fie urmată de alte evenimente neplăcute...

# Sper să vă placă și acest capitol, și nu uitați, vă aștept părerile într-un comentariu. Ily și vă mulțumesc tuturor celor care o citiți. Habar nu aveți cât înseamnă pentru mine. :3