Iubirea unui Alpha

Aparențe

  Emily poposi pe un un buștean uscat și căzut la pământ de vreme bună. Se oprise din plânsul haotic și își șterse o parte din lacrimile ce-i udară obrajii. Suspina în tăcere ca și când s-ar crede singură, dar nu era. Philip păși silențios printre arbori și se opri la câțiva zeci de metri depărtare. O privi câteva momente întrebându-se cât mai avea de gând să stea acolo și indecis dacă să se apropie mai mult de ea sau să păstreze distanța.

— Știu că mă urmărești! Gail te-a trimis să mă escortezi, am dreptate? Să-i spui că n-am nevoie de ajutorul lui și nici de al altcuiva, pot să-mi port singură de grijă! Să vă duceți naibii toți! N-am nevoie de nimic! zbieră fata printre lacrimi în toate părțile. Philip nu se arătă și nici nu plecă. Nu se clintise deloc din locul în care stătea pitit, dar se gândea la supărarea ei, oare ce vorbise cu Gail de se certaseră atât de tare încât să se supere atât de rău.

  Emily dacă văzu că nu primește niciun semn, nicio mișcare începu să vorbească cu voce tare, gândindu-se că totuși i s-a părut și e singură de fapt.

— El vrea să mă ajute...nu sunt neputincioasă, dacă el iubește pe alta, eu de nu am nevoie de nimic din partea lui. Cică îi sunt ca o soră...Dacă nu a avut o soră, nu trebuia să o caute în mine...și prostul ăla de Philip cică mă iubește.. E prost și idiot. El mă vede doar cum arăt..nu știe ce e iubirea..la el vine din sânge pasiunea nu din inimă...Credeți că le știți pe toate, dar nu știți nimic..

Philip încremeni când îi auzi părerea despre sentimentele lui. Nu mai rezistă tentației. Ori se va certa și el cu ea, ori îl va asculta și îl va accepta așa cum e. Lăsă liniștea să-i contureze trupul de om și se ivi de după un trunchi de copac.

— Emily...

— Ce? Cine...Philip?! T-tu erai? Ce faci aici? Ai stat ascuns deși am spus că ți-am simțit prezența?? Pleacă, nu vreau să aud nimic, nu vreau să văd pe nimeni, îl goni cu o mână ridicată și fermă, semn că nu voia să se apropie de ea.

— Nu pot să plec după ce am auzit ce gândești despre mine...când ai devenit așa de respingătoare? Toată viața mea ți-am dat de înțeles că te iubesc, dar tu ai ales să umblii după cai verzi. Ai auzit acum cu urechile tale că Gail nu te vrea?

Emily începu din nou să plângă cu capul în jos.

— Nu mai vorbi, nu vreau să-mi mai răsucești și tu cuțitul în rană. Știu cât am greșit...dar am greșit cu bună știință.. Am sperat tot timpul că ceva se va schimba, că o rază oricât de mică se va transforma în soare...Am greșit atât de tare.. Acum trebuie doar să-mi accept vina, nu e altă cale...

  Philip profită de starea ei de neputință și o trase în brațe încet. Ea nu se depărtă și nu-l respinse. Avea nevoie de cineva să o strângă în brațe, să o consoleze, să se simtă protejată, dar și iubită. Dacă se gândea mai bine, Philip nu era o variantă rea, uneori îl detesta până peste cap, iar alteori era atrăgător când se purta tandru și afectuos. Ca în acel moment în care o trase în brațe. Apropierea îi făcu pe amândoi să tremure de emoție. Emily își ridică bărbia de la pieptul lui și încercă să-i prindă privirea, dar era prea întuneric. Philip simți nevoia să preia controlul și se aplecă ușor să o sărute. Fata, ușor reținută se ridică pe vârfuri și își întredeschise buzele apoi închise ochii să simtă sărutul și unirea cu sufletul. Avea minte tulbure și genunchi moi. O săruta Philip cu cea mai mare pasiune și plăcere dar în capul ei și-l imaginase pe Gail involuntar. Era așa de greșit, conștiința o mustra necontenit de faptul că se folosea de sentimentele lui Philip și nu era drept față de el. Se trase înapoi întrerupând sărutul, își atinse buzele cu degetele și apoi o luă la fugă spre casă.

Philip rămăsese pe loc buimăcit de gustul buzelor ei și de mirosul ei unic. În acel moment știa că ea era sufletul lui pereche. Numai lupii știau când se întâmplă momentul, iar fata avea să afle și să accepte situația când încercările vieții o vor aduce tot la el. Imprintul va fi realizat când va accepta și ea ideea că sunt făcuți unul pentru celălalt.

  La vila lui Kerman, Aris stătea întinsă pe pat cu geamurile toate deschise lăsând aerul să fluture draperiile albe ca neaua creând o atmosferă magică, inspirată din basme. Privea îndelung tavanul cu un zâmbet tâmp pe față, apoi închise ochii pentru a-și imagina chipul lui Gail. Ea arăta ca o regină a gheții și a frumuseții, având părul lung și ondulat, ochii negri sau roșii în mare parte a timpului și buzițe pline ușor spre mov, dar mintea și purtarea ei lăsa de dorit. O vedeai cum se bucură, cum plânge și vorbește ca o adolescentă sensibilă și atunci o asemuiai cu o copilă delicată, o ființă fragilă nicidecum cu un vampir. Ea nu fusese creată pentru a fi vampir. Viața o luase pe sus și o aruncase în mijlocul furtunii, nu devenise așa pentru că și-a dorit, dar nici timpul nu-l mai putea întoarce.

  O bătaie scurtă în ușă o făcu să deschidă ochii și să întrebe cine e.

— Sunt eu, Reis...pot să intru?

Aris se crispă la auzul vocii ei ca o unghie zgâriind o tablă. Nu putea să o suporta pe acea vampă, întrebându-se adesea ce văzuse Julian la ea. Paradoxal, se potriveau mănușă, dar depășea limitele gândirii ei.

— Intră, îi zise încet. Nu că ar fi putut să o gonească. Reis era genul de femeie moale ca pâinea caldă la sentiment și dură ca o stâncă în luptă. Dacă voia să-i vorbească, putea ridica Aris zid  de un kilometru înălțime și grosime, fiindcă ea tot ar fi spus în orice mod ceea ce voia.

Femeia se așeză pe pat lângă ea, moment în care Aris se ridică.

— De ce ești așa serioasă, nu ai auzit veștile bune?

Fata se încruntă imediat. Nu auzise nimic și nici nu credea că puteau exista vești bune.

— Asta nu e a bună...

— Ce nu ar putea să fie bine? Te muți la Rauf. Clanul nostru se va alia cu al lor împotriva Ackersonilor, iar tu vei fi a lui în schimbul acestei alianțe. Nu vei fi nevoită să ucizi oameni, Rauf te va trata ca pe o regină. Doar îl cunoști!

— Cee?! Fratele meu m-a vândut?

Aris lăcrimă numai gândindu-se la posibila despărțire definitivă de Gail și la moaca îmbătrânită a lui Rauf.

— Nu trebui să o vezi chiar în felul ăsta, Rauf e...

— E un moș bătrân de 50 de ani!

— Fii serioasă, dragă, râse Reis, tu ai 104 ani și el 160 ce socotești tu acolo, suntem nemuritori!

— Suntem pe naiba să mă ia, n-o să petrec eternitatea cu unul care mi-ar putea fi tată!

Reis îi aruncă o privire fixă și se ridică se ridică să plece.

— Fratele tău face atâtea pentru tine iar tu ești o nerecunoscătoare!