Iubirea unui Alpha

Promisiunea dragostei

       Dimineață, cei doi îndrăgostiți dormeau duși, unul în brațele celuilalt. Când primele raze ale soarelui pătrunseră prin fereastra micuță de lângă pat, Aris deschise ochii încet. Ridicând capul de pe brațul lui Gail, se uită spre el să vadă dacă e treaz. Dormea liniștit și lipsit de griji, observă ea și zâmbi.

  Nu s-a putut abține să nu-l sărute și profitând de starea lui își lipi buzele de colțul gurii sale. Bărbatul nu făcuse nicio mișcare cât ea îl admira în tăcere.

  Cu mișcări silențioase, coborî jos din pat îndesând picioarele în papucii de casă dați de Gail. Mai trecu o dată degetele prin părul lui negru ca abanosul și îl mângâie duios câteva clipe, înainte să plece din cameră.

  Ușa se închisese încet în urma ei, iar ochii lui Gail se făcuseră mari. Avusese parte de o trezire ca de basm, alături de frumoasa lui. Se întreba ce făcuse ca să o merite, de era atât de norocos. Verifică ceasul cu zâmbetul pe buze. Era încă devreme. Mai rămăsese în pat ceva timp așteptând-o să revină și ațipi alte câteva zeci de minute, apoi se trezise din nou puțin neliniștit de acestă dată. Aris nu era lângă el. Nu putea să nu se întrebe de ce nu se întorsese.

— Aris! strigă de pe marginea patului.

  Cum nu apăruse, porni spre bucătărie gândindu-se că pregătea micul dejun sau o cafea... Și, bănuiala fusese corectă. Pe măsuța din mijlocul micuței încăperi, totul era pregătit strategic pentru două persoane, numai Aris lipsea.

  O căută și în camera de zi. Abia atunci devenise îngrijorat de lipsa ei. Fata nu se afla în casă. O strigă iar, ajungând până în pragul ușii și privind spre pădure, prin ușa de plasă.

   Răcoarea dimineții și câteva raze călduțe ale soarelui se chiunuiau să-și facă loc printre copaci. Gail inspiră adânc aer curat pentru a-și păstra calmul și a se gândi unde să o caute. Făcu doi pași peste prag, lăsând ușa să se închidă singură în spatele lui și aruncă o privire în stânga, apoi în dreapta unde îi și rămăsese ochii.

  Aris era chiar acolo în dreapta lui, stând dreaptă, nemișcată, cu fața spre pădure și ochii goi. Nu reacționa, nu răspundea chemării lui și nici nu-l privise când îi ceru. Gail nu știa ce pățise, de ce nu se mișcă din transa în care era captivă. Nu știa ce cauzase această stare și prin urmare nu știa ce să facă. O atinse pe umăr să o facă să miște măcar un deget sau să clipescă.

  Fata se cutremură deodată la atingerea lui și inspiră lacomă guri de aer, ca și cum cineva ar fi încercat să o sufoce.

— Aris! Ești bine? Uită-te la mine! o rugă și o apucă de mijloc să o sprijine de el când observă că mai avea puțin și ar fi căzut din picioare.

— I-am auzit...i-am auzit! bolborosea speriată și se ținea strâns de brațele lui, îngrozită.

— Pe cine? Ce ai auzit Aris? Vorbește cu mine!

  Gail îi cuprinse chipul în palme și o forță să se liniștească, să-i acorde atenție.

— Julian a înebunit! Mă caută disperat! A trimis vampiri peste tot, chiar și în oraș și pe pământurile clanurilor rivale, numai să mă găsească! Mă vrea înapoi cu orice preț! A spus vie sau moartă...

— E ridicol, tu ești vampir...nu poți muri..

— Sunt și vârcolac, ca tine și orice aș fi, pot fi ucisă. Gail...o să mă găsească! O să mă ia înapoi sau o să mă ucidă pe loc... O să mă găsească... repetă Aris plângând. A mai spus membrilor că va crea o armată de nou-născuți dacă nu mă va găsi și va ucide pe oricine și tot ce-i va sta în cale doar ca să mă găsescă...Mi-e frică să nu mă ia de lângă tine...mi-e frică să nu facă rău cuiva, iar eu să fiu cauza. Mă urăsc, nu vreau să se iște război din cauza mea!

Gail o îmbrățișă fără a mai spune nimic. Și pe el îl îngrijora situația. O luptă pentru putere și pentru răzbunare era inevitabilă oricât încercase să amâne momentul. Sosise ziua deciziei. Îl va sprijini pe Don și clanul lui sau va sta deoparte? Avea nevoie de sfaturi și de haita lui pentru a stabili ce se va întâmpla, iar asta însemna să o lase pe Aris singură o vreme.

  Se mai liniștise puțin la pieptul lui, dar nu credea că liniștea ei va dura prea mult când va auzi că trebuie să o lase singură cu fricile sale, fară alinarea lui, fără prezența lui.

— Haide să luăm micul dejun pe care l-ai pregătit așa de frumos și să vorbim cu calm, bine?

  Fata își șterse lacrimile și o luă înaintea lui. Se așeză pe scaunul ei și el de cealaltă parte a mesei.

— Scuze, am pregătit masa, apoi am ieșit să iau aer, dar dintr-o dată... Nu știu ce s-a întâmplat și cum, dar... Mă gândeam la cum au reacționat Julian și ceilalți la dispariția mea, apoi o durere de cap și un blocaj al respirației m-a panicat, ca mai apoi să aud ce vorbeau între ei ca și cum ar fi fost aici în fața mea, lângă mine. A fost groaznic. Credeam că m-au găsit, nu știam că e doar în mintea mea și că pot auzi de vorbesc și de la distanță...

— Nu te mai gândi la asta acum, o să mă ocup eu de tot. Mănâncă bine și stai liniștită. Băieții mei vor avea grijă să nu ne calce nimeni pământul.

— Gail...n-o să faci nimic, nu-i așa? Nimic periculos.

  Ea nu știa că o va minți. Avea deplină încredere în el.

— Nu, sigur că nu, doar că o să te las puțin singură. Am responsabilități și un servici pe care nu-l pot neglija. E sursa venitului meu. Sper că înțelegi.

  Aris nu răspunse imediat așa cum se aștepta el. Nu intenționa să o supere dar nu avea de ales. Nu putea amâna nimic. Se lăsă tăcere între ei. Aris trecu la cafea după ce termină de mâncat, iar Gail abia o gură apucase să bea până să-i răspundă întârziat.

— Înțeleg, nu trebuie să stai cu gândul la mine, nu vreau să crezi că am nevoie de paznic acum. Mă vei găsi tot aici. Nu-ți neglija sarcinile. Sunt convinsă că mulți se bazează pe tine și îi înțeleg de ce.

Gail era mândru de ea. O sărută pe frunte și îi mângâie obrazul.

— Atunci plec, dacă e totul în regulă.

  Ea îi zâmbi lăsând privirea în jos ca o copilă îndrăgostită. Bărbatul ăsta o iubea enorm. Se grăbi să-și ia jacheta pe el și să plece la treburile sale pe care le întârziase mai mult decât era necesar.

— Te aștept deseară...îi ură în încheiere, când el apucă să apese clanța.

  Aris se roti în scaun când auzi liniște în spatele ei. Crezuse că a plecat, dar Gail o privea blând, copleșit de atenția ei, de tot ce îi spunea fără să gândească și tot ce auzea era purul adevăr. Sinceritatea ei fără margini îl intriga, îl făcea să o dorească, să o iubescă și mai mult, cu mai multă pasiune pe lângă dorința de a o proteja și de a o face fericită.

  Din doi pași mari acoperi distanța dintre ei și o săltă în brațe să o sărute lacom. Era deja în picioare când se trezise luată pe sus, iar vârfurile degetelor ei nu mai atingeau pământul.

— Gail...îi șopti printre sărutările lui înfocate, n-o să te mai las să pleci dacă... nu-mi..dai..drumul...

El o lăsă jos cu delicatețe și își luă rămas bun.

— O să vin... Negreșit o să vin..