Iubirea unui Alpha

O seară liniștită

  În bucătărie, Aris își frământa mâinile neliniștită. Îi era foame, iar proviziile aduse de Gail, trebuiau gătite. Știa să gătească, fiindcă o făcea adesea pentru ea, dar acum că și el va cina cu ea..era ceva diferit față de restul meselor ei.

— Vrei să gătesc eu de data asta? O întrebă punând telefonul pe masă.

Aris fu luată prin surprindere de întrebare. Oare el credea că nu știe să facă mâncare? Atât de neputincioasă credea că e?

— Nu vreau să te simți jignită...să-ți pot arăta unde se găsesc toate și... să te ajut dacă tot sunt aici...

  Aris nu avea de gând să se certe pe tema, cine-gătește, așa că se dădu la o parte și îl lăsă pe el să îi prea sarcina.

— Desigur...doar e casa ta...dar ca să știi, mănânc ceea ce mănânci și tu, Gail.

— Știam asta...adică...

Nu știa de ce, dar Gail avu impresia că se simțea jignită de vorbele lui.

— Ești bine? Adică nu vreau să crezi că n-am încredere în felul în care gătești tu..doar că am crezut că poate vrei să o fac eu de data asta...

— Stai liniștit...doar fă-mi ceva bun! încheie la timp discuția despre mâncare și se așeză pe un scaun, alături de el să-l privească trebăluind.

— Aris...aș vrea să te întreb ceva, îi zise în timp ce lăsă cuțitul de carne jos. Din întâmplare, știi dacă Julian are vreun... musafir..care e ..reținut peste voința lui? Adică..

— Adică dacă a răpit pe cineva sau dacă a ucis?

— Ambele?

Aris stătu puțin pe gânduri, apoi își aminti de ceea ce îi spusese Don și April prima dată când l-a întâlnit pe Gail.

— Știu și eu ce mi-au zis atunci, Don și...

  Fata se opri amintindu-și zgomotele din camera lui Julian, dar apoi se răzgândi. De ce le auzise doar în acea zi când se hotărâse să plece? 

— Aris? Voiai să spui ceva? Spune-mi, te rog!

— Înainte să fug de acasă, am auzit niște zgomote din podea...sub camera mea era a lui Julian și...

— Și nu te-ai dus să afli ce era?

— Să fiu nebună doar... M-am gândit că își face de cap cu Alexis...de unde puii mei să știu eu ce făcea acolo? Asta mai lipsea, să intru peste ei...dar totuși...se auzea ca și cum ceva se zbătea așa... Nu striga nimeni nimic și alte sunete nu se auzeau ca să-mi dau seama. Niciodată nu mi-am permis să intru în camera lui, darămite atunci...Recunosc, mi-a fost și frică. Sinceră să fiu, tot timpul am preferat să nu știu, să mă fac că nu aud și nu văd atrocitățile înfăptuite de el și cei loiali lui...Dar..ce-ți veni să mă întrebi acum?

Gail băgă la cuptor carnea de vită și legumele și apoi merse la chiuvetă să se spele. Aris nu mai avea răbdare să afle de îl interesa brusc de Julian.

— Gail? E rândul tău să vorbești...de ce ai întrebat despre...

— Don a venit la mine.

  Fata rămăsese fără grai. Ultima dată încercase să-i facă rău ei, iar Gail îi omorâse partenera. Acum venise să se răzbune pe el?

— Ce voia? Să-ți facă rău?

El se îndrepta spre camera de zi, dar Aris se băgă în fața lui oprindu-l și cerându-i să spună ce voia Don și dacă a vrut să-i facă rău.

— Nu, Aris, nu a venit să-mi facă rău, calmează-te! Vrea să-l ajut să atacăm clanul Kerman pentru că fratele tău a luat prizonier un membru de-al lor care e om și e periculos pentru oameni.

— Dar n-ai s-o faci, nu-i așa? Gail, ce i-ai zis?

Îngrijorarea de pe chipul ei îl dezgusta. Fratele ei făcuse atâtea, era vampir și i-ar fi făcut rău și ei dar tot se gândea la el. De ce mai fugise din calea lui atunci? Își strânse degetele în pumni când văzu în ochii ei frică. Frică să nu cumva să-i rănească „ prețiosul frate”.

— Nu i-am dat un răspuns încă...

Când ea expiră ușurată și îi reveni culoarea în obraji, sângele lui era gata să dea în clocot. Dacă ea ținea la dușmanul lui, atunci nu putea să-și dăruiască inima, fiindcă nu putea iubi o femeie care îi iubea dușmanii. Trebuia să-și amintească asta de câte ori se uita la ea și uita să respire.

— Bine...că aș fi murit de grijă să..

Gail o prinse de brațe strâns și o forță să-l privească în ochi și să îl asculte.

— Să ce? Să nu pățească ceva Julian? După câte ai îndurat tot îți e milă de el? A vrut să te omoare și ...

— Gail...Nu-mi pasă de Julian! Pentru tine îmi fac griji!

Pentru o clipă degetele i se descleștaseră de pe brațele ei și slăbi strânsoarea.

— Nu-mi pasă de niciun vampir sau om așa cum îmi pasă de tine! N-aș vrea să se iște vreo răscoală sau luptă, fiindcă mă tem că te voi pierde! Nu vreau să mă părăsești și tu cum au făcut-o restul...n-aș suporta să nu-ți mai văd ochii, să nu-ți mai simt căldura, să nu-ți mai aud vocea...mă disperă gândul ăsta de câte ori aud de luptă, de răzbunare sau dușmănie...

— Dar...eu credeam că..

— Nu ai de unde ști ce cred eu. Eu sunt cea care citește gânduri, ai uitat? Dar e frustrant să nu ți le pot citi când ești om...probabil te bucuri, dar eu nu...mă omori cand nu vorbești și greu răspunzi..

— Aris...

  Nu-i putea spune că nu va renunța la propunerea lui Don. Una era responsabilitatea, alta era dragostea. Se înmuiase cu totul în fața ei când îi declarase atât de frumos de departe că-l iubește și că-i duce grija. Avea să o țină departe de lupta asta pentru a o proteja și a o ține departe de griji și supărări. Merita numai fericire, iar el își promise să-i ofere doar fericire. Trecu peste subiectul despre răzbunare ce stătea pe buzele tuturor Ackersonilor și o sărută direct. Un sărut lung și pasional așa cum și-l imaginase întotdeauna că i-l va da.

Se retrase pentru a-și reaminti să respire și o cercetă cu privirea. Era topită, îmbujorată, ochii încețoșați de plăcere se făcuseră de un negru intens. Îl înfiora numai gândul că ea e nemuritoare dar și vârcolac, era și femeie și blestem, o continuă incertitudine în capul lui, dar mai presus de toate era iubirea. Era a lui. Aris era a lui. Perechea lui, indiferent de ce vor crede ceilalți și de ce se va întâmpla în continuare.
    Aris își încolăci brațele după gâtul lui și își așeză capul pe umărul său mulțumită.

  Mirosul de ars din cuptor îi readuse cu picioarele pe pământ pe amândoi. Gail se pregătea să dea fuga la bucătărie la mâncare, dar Aris îl strânse mai tare.

— Ține-mă în brațe, te rog!

Cuminte și ascultător, își înfășură și el brațele după mijlocelul ei subțire, dornic să-i facă pe plac.

— Îmi pare rău, cina noastră s-a dus pe apa sâmbetei...îi zise el aproape șoptit.

Aris zâmbi. Nici foame nu-i mai era, nici sfârșitul lumii de-ar veni, ei nu i-ar păsa deloc.

— Îți e foame?

— Nu, dar ție cred că îți e. Am să pregătesc altceva imediat, o anunță și se dezlipi de ea.

  Când el opri aragazul și întredeschise ușa să se răcească mai repede, fata îl îmbrățișă pe la spate.

— Lasă pe mâine. Să dormim, te rog.

Gail se întreba dacă se referea la locuri separate sau împreună. Nici nu era nevoie să întrebe. Îl luă de mână până la micul dormitor cu pat pe mijloc, de o persoană și porunci să se întindă. Era conștient că n-aveau loc destul, însă o asculta curios de ceea ce avea de gând să facă. Înțelesese imediat atunci când Aris se cuibărise la pieptul lui și îi ură noapte bună.