Iubirea unui Alpha

Stare critică

Aris și toată haita de lupi au ajuns acasă teferi și cu un succes răsunător. Singura veste rea ce se abătuse asupra lor, era tristul verdict al doctorului de familie, vechi prieten cu Robert Ackerson.

   Nu apucase să-l vadă pe Gail, fiindcă în pragul ușii se afla doctorul pe picior de plecare, împreună cu Emily, care plângea necontenit. Philip încremeni. Toată lumea credea că a murit, numai speranța lui Aris le ținuse atenția în picioare.

  Tăbărâse pe doctor cu întrebările, fără a-i da spațiu sau timp să vorbească. Emily porni spre Philip în fuga mare și îi sări în brațe. O lăsă să plângă la pieptul lui, dar nu reacționă în niciun fel. Avea mintea tulbure și tot ce își dorea era să audă din gura doctorului că fratele său e teafăr.

— Doctore! țipă Aris la el. Spune ceva!

  Hall se apropie de Aris să o liniștească, fiindcă practic mai avea puțin și ar fi sărit la gâtul omului.

— Domnilor, mă tem că nu am vești deloc bune...vă înțeleg frustrarea, dar nu pot face nimic pentru domnul Ackerson. Are o hemoragie abdominală și cel mai sigur câteva organe afectate sau poate fi doar o hemoragie. În orice caz, oricare din ele două ar fi...e o problemă. Pacientul e pe moarte. Poate va trăi în noaptea asta sau câteva ore, minute...nu pot spune clar, însă vă spun să fiți pregătiți. Nu va supraviețui. Îmi pare foarte rău și e păcat că e tânăr, nu-mi place să dau vești rele, însă uneori e inevitabil. O seară linișită vă doresc!

Doctorul porni spre mașina lui.

— Liniștită? Cum mama dracului să fie liniștită?? Aris fugi după medic să-l oprească. Doctore, unde pleci??? Nu ar trebuie să faci ceva? Vino cu mine, nu poți pleca fără să-l tratezi, ai înțeles?

  Bărbatul trecut puțin de vârsta a doua, cu părul ușor încărunțit se lăsă târât la propriu de către Aris, în casă până la căpătâiul lui Gail. Nimeni nu mai scotea vreun sunet și nici nu încerca să o oprească în vreun fel. Sperau doar ca toată zbaterea ei să nu fie în zadar. Niciunul nu voia să creadă că ceea ce spusese doctorul era adevărat.

   Bolnavul era întins pe pat, învelit până în talie cu bustul gol, asudat tot. Avea ochii închiși și respirația șuierătoare ca atunci când moartea venea pe furiș să-și ia prada. 

   Aris rămăsese blocată, cu privirea țintă la iubitul ei și lacrimi amare ce-i curgeau fără să le poată stăpâni. Îl ținea strâns de braț le doctor, de parcă toate viețile lor depindea de el.

— Fă ceva! Te implor! De ce nu deschide ochii???

  Poruncile ei asurzitoare răsunau până afară. Philip plângea resemnat, ceilalți tăceau închiși în ei fără speranță.

— De ce nu deschise ochii? Cât de grav să fie...măcar să mai deschidă ochii o dată... implora plângând.

— Domnișoară...nu am puteri supranaturale...am făcut ce am putut, dar nu mai pot spera la o recuperare. Îmi pare sincer rău... cu bine! îi ură eliberându-și brațul din mâna ei și plecă de această dată.

  Aris nu mai insistă. Căzu lângă pat plângând neputincioasă, apucându-i mâna fierbinte din cauza temperaturii ridicate și o sărută frenetic.

— Nu poți muri! Nu mă poți lăsa singură! Nu...Doamne ce să fac? întrebă admirând tavanul ca și cum ar fi fost cerul acolo. Ce să fac???

   Îndurerată, rămase lângă iubitul ei vreme de o oră. Nu se mișcă de lângă el, de lângă pat și nu-i dăduse drumul la mână. Respirația lui devenea din ce în ce mai rară cu pauze lungi și nu mai dădea semne să redevină conștient măcar pentru câteva clipe. Ascultă cu urechile ciulite inima lui. Bătea din ce în ce mai slab. Ochii i se uscaseră, nu mai avea lacrimi... Nu mai putea plânge, nu mai putea face nimic.