Iubirea unui Alpha

Eșec

  Philip ajunsese la cabană în același timp cu Emily. Ea pe jos, el alergând pe patru „picioare”. Își schimbă înfățișarea la doi pași de  cabană și strigă la fată când o văzu ezitând în fața ușii.

— Ai ajuns...credeam că ești deja aici...îi răspunse Emily încet, aproape șoptind. O luase prin surprindere.

— Uite...începu Philip să o pună la punct din prima clipă, nu știu de ce m-ai chemat tocmai aici, dar să nu crezi că vom fi din nou împreună doar ca să ai pe cineva aproape! Dacă nu simți asta din toată inima, nu te juca cu mine Emily. Eu chiar țin la tine!

  Fata se strâmbă întorcându-și fața spre ușă. Îl apucă pe tânăr de mână, apăsă clanța și îl împinse înăuntru. Nu voia să se dea de gol și să apuce Aris să fugă, ci voia să o prindă în fapt și să se ocupe el de intrusă.

  Philip se trezi îmbrâncit de-a dreptul înăuntru. Abia reuși să-și dea seama de ceea ce tocmai se întâmplase și se răsti la Emily degrabă.

— Ce dracu' se întâmplă cu tine fato? Ai înebunit? De ce mă împingi așa și ce anume cauți?
 
  Făcând roata împrejur cu ochii și judecând după liniștea din interior, femeia pe care o căuta, nu mai era acolo.

— Philip... Îmi pare rău, voiam să-ți spun că...

  Se ținea cu mâinile de brațele lui, dar încă cerceta cu privirea prin jur încăperea uriașă și goală. Prefăcându-se că-și caută cuvintele și scoțând doar niște sunete incoerente, se chinuia să înțeleagă unde dispăruse femeia.

„Oare vine aici doar să se distreze împreună sau....s-a ascuns? Dar cum să dispară așa repede? Nu știa nimeni că ne întâlnim aici? Doar dacă nu....”

— Emily! Te simți bine? Spune-mi drept!

— D..da, da...păi...eu am..vrut să...ne vedem aici...adică să văd și eu casa bunicului tău! Niciodată nu mi-ai arătat-o!

  Tânărul zâmbi foarte neîncrezător.

— Serios? M-ai sunat să vin urgent aici doar ca să vezi cabana asta simplă, în mijocul pădurii și veche de ceva ani...

— Îhîm..

— Draga mea, îți amintesc că ai spus clar de ce mă chemi, să vorbim despre noi. Acum de ce negi? De unde a apărut faza cu casa?

  Emily se bâlbâia din nou.

— Ok...am înțeles..m-ai făcut să-mi pierd timpul degeaba. Dacă nu ai niciun motiv important, pentru care m-ai chemat, te poftesc să admiri vechitura asta de care erai curioasă și să te întorci acasă înainte să se însereze. Eu am lucruri cu adevărat importante de făcut!

  Philip plecă spre garaj să mai lucreze și el puțin, pentru a se revanșa față de fratele său. Și totuși, pe drum nu-și putea lua gândul de la comportamentul straniu al lui Emily. De ce îl chemase acolo, de ce era așa de aiurită și care era graba nefondată? Nu-și putea explica momentan ce o apucase, dar spera să-i spună când se va considera ea pregătită. Îl făcuse doar să spere și să-și piardă timpul de pomană crezând că-i va cere scuze și împăcare. Totul fusese doar o iluzie, în plus avea treburi serioase ce necesitau gândire și concentrare. Pentru moment, iubirea nu reușea să-și facă loc și în viața lui, concretiză cu regret și se grăbi să ajungă la muncă.

  Emily încă rămăsese în cabană, nelămurită. Supărarea lui Philip avea să treacă, era convinsă de asta, de aceea nu merita efortul de a alerga după el. Cercetă cu atenție fiecare cămăruță și colțișor, oprindu-se asupra veselei. O ceașcă de ceai de pe ghiuvetă, era pe jumătate băută și călduță încă.

   Emily își mușcă cu ambiție, buza de jos.

— Știam eu! Pe mine nu mă poate păcăli...Gail nu bea NICIODATĂ ceai!

   Un zgomot venit de afară, îi atrase atenția. Privind în direcția ușii, observă prin fereastra micuță din stânga, cum soarele apunea și întuneca pădurea mai mult decât ar trebui. Era timpul să plece acasă cât mai vedea cărarea. Mai făcu o piruietă să fie sigură că nu a ratat nimic important și ieși afară. Încercă să încuie ușa cu aceiași cheie cu care descuiase în mare liniște și pe care o furase din casa fraților Ackerson. Mintea ei era numai la Gail și la femeia pe care o ascunsese. Cum să afle unde stă? Cum să-i surprindă pe amândoi dar să fie și Philip de față?
 
  Se întoarse să plece, când îl văzu pe Gail în fața ei, drept și înalt ca o statuie de nemișcat. Emily țipă cu glasul înfundat și tresări când își dădu seama că o prinsese. Sperietura era mai mare fiindcă nu voia ca el să afle de ceea ce pusese la cale împotriva liniștii lui.

— Gail..m-ai speriat! Eu am vrut să...

— Știu ce ai vrut!

Încercarea ei de a găsi o scuză plauzibilă, eșuă total. Privirea lui și tonul vocii sale îi dădea de înțeles că știe adevărul sau pur și simplu bănuia.

  — Nu e nevoie să-mi dai explicații, Emily! rostise pe un tom ciudat de calm și sever totodată.
 
— N-nu??...

  Păși spre ea încet și apăsat, înfricoșând-o atât de tare că numai un pas făcuse înapoi și se lipi de perete. Gail întinse mâna spre ea. Emily se ferise crezând că o va lovi, dar Gail doar își sprijini palma de perete și se aplecă spre ea să se uite în ochii ei.

  Privirea ei era curioasă, înspăimântată și rugătoare, dar a lui, Dumnezeu îi era martor, încremenea pe loc văzând furia din ei.

— Ascultă bine la mine, E-M-I-L-Y! Dacă mai faci vreodată prostia de a-l implica pe fratele meu, pe tine sau pe oricine în treburile mele personale și în viața mea privată,...și dacă îți mai bați mult  joc de sentimentele fratelui meu, jur pe ce am mai scump că te arunc la vampiri fără să clipesc! Pentru mine, dragostea și familia, responsabilitățile, sunt prioritare și importante, pe primul loc în viața mea toate trei. N-am să permit ca joculețele tale copilărești și viclene să-mi dezbine familia sau clanul! Așa că, fetițo...nu-mi sta în cale! Am tolerat prea mult obrăznicia ta, dar tu nu pricepi. Philip te iubește ca un bou de când eram mici, pentru mine ești ca o soră sau mai puțin, dar niciodată nu-mi vei atinge inima!

Cuvintele dure și amenințarea lui Gail îi provocă durere în suflet fetei, mai mare decât frica evidentă care o făcea să tremure. O lacrimă îi alunecă pe obraz, dar Gail era prea furios ca să îl înmoaie o picătură din veninul ei. Trânti palma de perete ca să o facă să-i răspundă.

— Ai înțeles?? îi urlă în față.
 
  Emily strânse pleoapele și deschise gura să inspire aer cât să-și încarce plămânii nesătui.

  — Îmi pare rău...iartă-mă...îi șopti și apăsându-i mâna în jos, trecu pe lângă el rușinată de faptul că fusese descoperită. Pierduse și ultimul gram din încrederea lui. Ce putea fi mai rău decât umilința la care fusese supusă?

  Când se îndepărtă suficient, Aris sări jos din copacul imens în care fusese cocoțată și se apropie de Gail să-l consoleze.

— Nu ai fost prea dur cu ea?

El nu răspunse. Se simțea mizerabil din cauza purtării nedemne de persoana lui. Nu tratase niciodată urât o femeie, dar acea fată merita să-i bage cineva mințile în cap.

— O iubești? îl întrebă din nou.

Gail zâmbi și o trase în brațele lui puternice.

— Tu ești unica mea iubire! Ea e doar o prietenă de familie cam posesivă...să nu o numesc altfel...

Aris știa că spune adevărul. Îl sărută pe obraz și în colțul gurii, apoi se retrase.

— Acum ce facem?

— Ce să facem? Mergem înăuntru, facem băiță...mâncăm și apoi vreau să vorbesc ceva cu tine.

   Fata se încruntă o clipă.

— Nu face figura asta, nu e nimic rău, promit. O să vezi...