-Rebe... heei...
Mara mă atinge pe mână, trezindu-mă din visare. O privesc pierdută.
-Ești ok? Ce se întâmplă?
-Da...sunt bine. De ce?
-Păreai departe.
Arunc o privire în jurul meu și observ că Alessandro stă sprijinit de copacul din apropierea noastră, privindu-mă îngândurat.
Pentru o clipă am simtit că l-am surprins cu garda jos pentru că nu mai pare tipul glumeț care flirtează în permanență. Ochii noștri se întâlnesc și deodată, în capul meu, are loc un declic. Mă ridic brusc și merg spre el.
Îl iau de braț, surprinzând pe toată lumea și îl trag spre pârâul care străbate latura exterioară a curții, unde lumina felinarelor din curte nu este atât de generoasă.
-Ce se întâmplă? întreb eu.
-Ce ți se pare?
Mă postez în fața lui.
-Nu înțeleg, de ce faci asta? Mă privești insistent, îmi provoci o stare...
Îmi găsesc cu greu cuvintele.
-Da, ce fel de stare? întreabă el.
Închid ochii și ridic mâinile, lăsându-le în jos brusc.
-Bizară, completez, apoi deschid ochii.
Mă privește ușor uimit.
-Bizară, repetă el.
-Îhî, dau din cap.
-Așa explici tu felul în care te fac eu să te simți?
-Nu știu cum altfel să explic.
-Există o mie de alte modalităti, mult mai plăcute.
-Cum ar fi? îmi încrucișez eu mâinile la piept.
-Cum ar fi: atracție...dorință...curiozitate...
-Taci! Taci!!! privesc eu în jur, de rușine să nu audă cineva. Aberezi! șoptesc cu fața aproape de a lui, dar nu apuc să mai spun ceva pentru că îmi cuprinde fața în palmele lui și își lipește buzele calde de ale mele și geme.
Dintr-o dată, fiecare fibră din corpul meu tresare, fiecare firicel de păr se ridică, iar în stomac simt, pentru prima oară de foarte mulți ani, fluturașii care mi-au lipsit atât de mult.
Se desprinde și îngână:
-Amintiri. Asta îți trezesc?
Sunt peste măsură de tulburată. Cred că are dreptate. Îl prind de braț.
-Ne-am cunoscut în Spania, nu-i așa? spun eu.
El oftează cu o dezamăgire profundă de ca și cum nu asta ar fi vrut să audă de la mine. Simt că vrea să să se îndepărteze. Nu-și dorește această discuție și nu înțeleg de ce a devenit brusc distant.
Îmi strâng mai mult mâna în jurul brațului său puternic, iar el se încordează. Nu mai pare la fel de stăpân pe sine, ca adineauri. Și totuși, după o ezitare, își strânge mâna pe lângă corp, ținând-o captivă pe a mea. Îl tulbură atingerea mea, dar îi place la nebunie.
-Este atât de evident? spune el mai mult în batjocură.
-Nu trebuie să te superi, am o memorie a persoanelor foarte scurtă.
Un geamăt decepționat îi iese din gât. Nu este tocmai ce i-ar fi plăcut să audă.
Îi pun o mână pe piept, făcându-l atent.
