REBECA
Îl imbrățișez. Este tras la față și nedormit.
-Ce-ai pățit?
-Trebuie să-ți vorbesc.
-Sigur.
Mă ia de mână și mă trage într-un colț.
Îl privesc îngrijorată.
-Rebe...nici nu știu cum să-ți spun...
-Ce e, Radu? îl întreb.
Privește neliniștit înspre Drino. Mă întorc și eu și-l văd pe Drino cum o ia de mână pe Lidia și o aduce în mijlocul încăperii.
Dintr-o dată, nu-mi mai simt picioarele. Este momentul în care vreau să mă evapor.
-Dragi prieteni, vă mulțumesc că sunteți alături de noi...
-Rebe, trebuie să știi ceva, spune Radu. Mă simt dator să-ți spun.
Urechile îmi țiuie și nu mă mai pot concentra la nimic. Aud ca prin ceață cuvintele lui Radu și privesc intens spre Drino.
În timp ce le vorbește invitaților, mă privește de la depărtare. Închid ochii pentru că nu mai pot suporta. Locul meu nu este aici. Nu pot să fiu martora a ceva pentru care eu nu mă pot bucura.
Îl aud vag spunând: Eu și Lidia vrem să vă anunțăm...
-Ești bine?
Radu se apropie din ce în ce mai mult de mine și mă ia de mână.
-Trebuie să ies. Mă sufoc aici.
-Ok, și ieșim în hol.
Îmi acoperă umerii cu o haină și mă conduce în curtea din spatele conacului.
-Stai jos aici, îmi arată el un fotoliu de exterior lângă o masă aflată sub un încălzitor de terasă.
Vine lângă mine și pentru câteva minute stăm în liniște.
-Nu mă mai menaja, Radu. Nu sunt de sticlă.
-Nu vreau să te rănesc. Știi cât de mult însemni pentru mine, încă din facultate. Te-am iubit, te-am respectat, iar tu, întotdeauna, ai fost onestă cu mine, chiar dacă m-a durut.
Vorbește sincer, dar se chiunuie să-mi destăinuie lucruri importante pentru el.
-Este vorba despre Lidia.
-Da, cred că știu..., spun.
-De când am revăzut-o, în urmă cu o săptămână, nu mai sunt eu însumi.
Dintr-o dată, reușește să-mi capteze atenția.
-Poftim?
Îl văd că se foiește pe scaun. Chipul îi este chinuit și nu știe cum să-mi spună.
-Știi că eu și Lidia am fost, întotdeauna, ca șoarecele cu pisica. De când ne știm, nu ne-am suportat.
-Atât de grav era? Am crezut că e doar o simplă antipatie.
Observ cum își frământă mâinile nervos.
-Nu am înțeles niciodată de ce mă indispunea într-atât prezența ei în aceeași cameră cu mine. Era, de fiecare dată, la fel.
-Așa e. Era limpede că de câte ori ne întâlneam cu toții, vă evitați. N-am înțeles niciodată de unde atâta aversiune.
Închide ochii, tulburat.
-Nici eu, dar într-un final totul mi s-a limpezit. Ceea ce am refuzat să văd de atâta vreme, am înțeles, zilele trecute.
-Rebeca!!! tună o voce bărbătească.
