După câteva ore, ajungem în fața clădirii în care locuiesc. Până aici, nu ne-am mai vorbit aproape deloc.
Tăcerea lui mă înspăimântă. Este pentru prima oară când îi destăinui ceea ce simt. Aș vrea mai mult de la el. Dar, poate că e mult prea târziu...
Coboară și înconjoară mașina. Mă ajută să cobor. Trupul îmi este vlăguit de oboseală, iar piciorul a început să devină destul de dureros.
Ajungem în fața ușii apartamentului, iar cheile îmi scapă pe jos. Le ridică și descuie chiar el ușa. Mă urmează înăuntru fără să aștepte vreo invitație. Privește de jur împrejur, analizând locul în care mi-am trăit o parte din viață și unde am avut grijă de tata cât a fost bolnav. Este casa alor mei, cea pe care nu m-am îndurat, încă, să o vând.
Privesc la rândul meu, cu stupoare, cum își dă haina jos și o agață în cuier, de parcă s-ar afla acasă la el.
Mi se strânge inima când se apropie de mine și mă ajută să fac același lucru cu a mea, ținându-și chipul apropiat de al meu. Aproape că îi simt răsuflarea pe pielea mea.
-Trebuie să te odihnești. Ești obosită.
-Da...
-Și te doare piciorul, completează el. Se vede din șchiopătat. Nu vreau, după atâta muncă, să înrăutățești situația.
Nu știu de ce i-ar mai păsa. Poate doar din pură compătimire. Va trebui să-i spun că nu trebuie să se mai îngrijoreze pentru mine. Acum are viața lui.
Începe să deschidă ușile, căutând ceva. Când găsește baia, intră și dă drumul la apă în cadă. Își suflecă mânecile și vine spre mine. Mă ia de mână și mă trage în baie.
Mă blochez, dar nu mă ia în seamă și începe să-mi desfacă bluza, dezbrăcându-mă ca pe un copil mic.
Nu spun nimic. Sunt atât de terminată, încât închid ochii și mă las în apa caldă. Iese pentru câteva momente, apoi se întoarce cu un pumn de pastile și un pahar cu apă.
Înghit totul fără să întreb ce-mi dă. Știu că am întrerupt tratamentul și că încearcă să repare stricăciunile pe care le-am creat.
După câteva minute, în care reușesc să-mi relaxez mușchii atât de încordați, ies în prosopul pe care mi-l ține. După ce mă șterge, mă întind în patul meu.
Sunt la granița dintre somn și realitate, probabil efectul unor pastile pe care mi le-a dat și nici nu-mi dau seama când adorm ca un prunc.
*
Când mă trezesc, este lumină în cameră, semn că încă nu s-a întunecat.
-Te-ai trezit?
Privesc spre ușă și-l văd. Îmi sare inima și nu știu cum să reacționez.
Este îmbrăcat în haine curate. O pereche de pantaloni de trening și un tricou alb.
-Ce e? mă întreabă, blând.
-Credeam că...
-Am plecat?
-Da.
-După cum vezi, nu.
Mă ridic în capul oaselor.
-Cât am dormit?
Se uită la ceas.
-Este ora 10:00. De ieri, de la 12:00.
-Poftim?
-Exact. Mult. Ai fost foarte obosită.
