Am coborât în gara din Guadalajara. În timp ce merg prin oraș, încerc să fotografiez cu ochii minții fiecare detaliu care îmi amintește de orașul de care mă leagă cele mai emoționante amintiri.
Acum trec pe lângă cafeneaua unde eu și tata luam câteodată micul dejun înainte să luăm trenul spre școală și spre consulat.
Parcă îl văd cum stă așezat, picior peste picior și își savurează cafeaua. Tremur când mă gândesc că el nu mai este lângă mine și mor de dorul lui.
Pășesc pe prima stradă din zona rezidențială unde am locuit câțiva ani însemnați din viața mea și prima casă cunoscută prin fața căreia trec, este a lui Ricardo.
Pare neschimbată. Merg mai departe și din depărtare o zăresc pe cea în care am locuit.
Mă opresc și mă sprijin de un gard. Amintirile îmi revin de ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.
Amețesc când îmi amintesc că exact în dreptul meu a avut loc accidentul și parcă-l văd și acum pe Drino întins pe jos. Îmi duc mâna la piept, încercând să mă calmez.
Trec mai departe și mă apropii din ce în ce mai mult de fosta mea locuință. Arată la fel, aceleași culori, aceeași grădină și parcă aceleași draperii la ferestre.
Mi se pare de necrezut. Geamul de la fosta mea cameră este deschis și picioarele mi se îndreaptă într-acolo. Mă apropii, îmi sprijin mâinile de pervaz și privesc înăuntru.
Mă podidesc lacrimile când văd că totul, absolut totul este neschimbat, inclusiv fotoliile și măsuța unde mă relaxam citind sau vorbind cu prietenii.
Mă întreb, oare cine locuiește aici?
Mai stărui câteva minute în fața intrării și pentru câteva clipe ezit dacă să bat sau nu la ușă.
Îmi mușc buza de jos și când dau să plec, ușa se deschide brusc. O fetiță de vreo 7 ani apare în cadrul ei.
Din prima secundă, știu că este fata ei. Da, este fata Reinei. Seamănă cu ea ca două picături de apă.
Și totul mi se confirmă când în spatele ei apare chiar Reina. Este puțin schimbată, cu câteva kilograme în plus, dar la fel de frumoasă precum o știam.
Mă privește și după două secunde chipul i se transformă într-unul uimit. Vrea să coboare cele două trepte spre mine, dar altceva, din spatele meu, o distrage și mai mult.
-Drino! spune ea, iar eu înlemnesc. Rebe...
Mi-e teamă să mă întorc și-mi simt tot corpul amorțit. Nu pot să cred că și el este aici. Închid ochii și încerc să-mi fac curaj. De-atâtea ori am visat la momentul ăsta...
Când, într-un final, mă răsucesc, îl văd pe Alessandro.
Stă nemișcat și, la rândul lui, înfricoșat de ceva necunoscut. Nu înțeleg... nu mai înțeleg nimic.
-De unde ai știut că sunt aici?
Sunt debusolată. Apoi îmi amintesc cum tocmai i se adresase Reina. Drino.
"Rude...vizitez niște rude...ne vedem curând..."
Nu, asta chiar nu poate fi cu putință! Cu siguranță, aș fi știut. Dau din cap neîncrezătoare și îl văd că se apropie de mine, dar pășesc în spate. Nu poate fi el...el e Alessandro.
Apoi îmi amintesc dimineața, la munte, când amândoi ne-am întâlnit întâmplător în curte în timp ce admiram răsăritul. Era obiceiul meu și a lui Drino.
Îmi duc ambele mâini la gură. Sunt îngrozită.
Își aruncă ruxacul jos și mărește pasul spre mine. Vreau să plec cât mai repede, a fost o greșeală să vin..., dar el mă prinde într-o clipită de brațe.
-Nu face asta, spune el.
-M-ai mințit!
-Nu! dă el din cap disperat.
-Ba da! Mi-ai spus că te cheamă Alessandro.
-Așa mă cheamă, mi amor¹. Așa m-a chemat dintotdeauna. Alessandro. Drino e de la Alessandrino. E un nume de alint.
-De ce? De ce nu mi-ai spus cine ești?
-Ai fi fugit definitiv. Abia te-am regăsit, după atâția ani.
-Da, asta o să fac și acum.
-Nu, cariño². Nu te mai las.
-Nu pot, Drino...
Își apropie fruntea și o lipește de a mea.
-Hai să vorbim, da? Hai înăuntru, mă atinge el pe mână.
-Nu! sar eu ca arsă și mă îndepărtez.
El își trece nervos o mână prin păr. Încearcă să nu aibă o reacție exagerată ce m-ar îndepărta. Văd că se chinuie, la fel ca și mine.
Privesc spre Reina, care e în continuare uimită. Întinde mâna spre mine, chemându-mă la ea.
-Draga mea...
-Iartă-mă, îi spun în șoaptă și mă întorc, rupând-o la fugă.
Alerg cât mă țin picioarele, până ajung la capătul puterilor. Ajung la gară și iau trenul direct către aeroport. Nu mă mai interesează nimic din ce am lăsat la hotel. Tot ce am nevoie este pașaportul, iar pe acesta îl am în geantă.
Nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. M-am îndrăgostit de două ori de același bărbat...cum e oare posibil?
Instinctul mi-a spus de la bun început că ceva nu este în regulă, dar mintea mea a blocat revenirea acelor amintiri răvășitoare.
Cam care ar fi fost probabilitatea să fie el? De ce nu l-am recunoscut? Ochii ăia, sunt neschimbați, sunt ochii lui Drino. Ochii sunt neschimbați, corpul și chipul miraculos transformate într-ale unui bărbat.
Este senzațional cum efectul atingerii lui asupra mea nu s-a schimbat deloc, de ca și cum corpul meu l-a recunoscut imediat pe al lui.
Închid ochii și încerc să-mi controlez respirația din ce în ce mai apăsătoare.
Când ajung la aeroport, merg direct la un ghișeu.
-Mai aveți locuri libere la următorul zbor înspre România?
-Da, avem. Doriți un singur loc?
-Da, vă rog.
-Pașaportul, vă rog.
Deschid geanta, caut în buzunarul în care îl pun de obicei. Nu este aici. Mă uit în restul genții, dar nu-l găsesc. Este incredibil. Eu nu l-am scos de aici.
Mă opresc din căutat și mă gândesc puțin... eu nu îl scot niciodată din geantă, deci ce s-a întâmplat? Nu poate fi decât un singur lucru: să-l fi scos altcineva, iar Alessandro este singurul care a avut acces la geanta mea.
Mă bufnește râsul și plânsul în același timp. Fata de la ghișeu mă privește uimită. Fără niciun cuvânt mă îndrept spre ieșire. Nu sunt furioasă, dar o amărăciune profundă mă năpădește.
A anticipat ceea ce aveam să fac și s-a asigurat că nu pot fugi.
De fapt, asta dovedește că Alessandro este chiar Drino. Alessandro sau Drino mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu.
_________________________________
¹dragostea mea
²dulceață
