DRINO
Am plecat spre vila de la plajă cu gândul că am lăsat-o la aeroport cu Ricardo. De câte ori i-am împiedicat să devină un cuplu, iar acum i-am adus-o chiar eu sub nas.
Simt că mi-am părăsit sufletul.
E greu să accept că nu mă vrea pentru că niciodată nu am simțit că asta își dorește cu adevărat.
Privirea ei aproape că mă divinizează la fiecare atingere. Reacția trupului ei sub mângâierile mele m-au adus întotdeauna pe culmile fericirii.
Mi-a tresăltat inima când a manifestat prima ei criză de gelozie. Știu că nu vrea să fiu al alteia, nu-i place să mă împartă.
Aș fi preferat ca respingerea ei să fie mai hotătâtă, să simt cu adevărat că o face din inimă, ca să pot pleca mai departe, împăcat.
Acum sunt sfârșit fizic și psihic.
Se întâmplă mult mai multe lucruri cu ea decât îmi spune, dar nu cred că mai are rost să sap și să aflu despre ce e vorba.
Capsulele găsite în baia de hotel sunt doar niște vitamine pe care oricine le poate lua. Cu siguranță, oboseala și stresul au condus-o spre o anemie.
La naiba! Nu pot să-mi iau gândul de la ea și Ricardo, singuri în aeroport.
Ajuns acasă, parchez mașina. Mă dezbrac, intru direct în mare și înot frenetic spre larg.
Nu m-a vrut niciodată cu adevărat. Oare a fost vina mea? Nu nu nu!!! Nu-mi voi face asta. Știu că nu este vina mea.
Mă opresc, calc apa și privesc spre malul care abia se mai întrezărește. Dar în loc să fac cale întoarsă, mă avânt spre larg.
Gândurile nu-mi dau pace. Am făcut dragoste ca doi nebuni și totuși, nu am avut timp să memorez fiecare părticică din ea. Mai voiam puțin timp.
Și acum îi simt pielea fină în palma mea.
Dau din brațe, scoțând sunete ciudate din gât din cauza efortului depus. Când ajung la capătul puterilor mă întorc pe spate și fac pluta. Privesc cerul și mă afund în albastrul lui.
O adiere de vânt îmi mângâie chipul, aducându-mi mirosul ei aici, în nările mele.
Îmi umplu pieptul cu aer și urlu cât mă țin plămânii. Îmi strig furia și amărăciunea spre înaltul cerului. Mă duc la fund. Dau din brațe și calc apa, revenind la suprafață.
Malul nu se zărește și tocmai acum, realizez cât sunt de obosit.
Înot înapoi și mă opresc din când în când să-mi trag sufletul. Inima îmi bubuie și mă opresc din nou.
Din depărtare văd o barcă cu motor, apropiindu-se. Cu cât se apropie mai mult, cu atât îmi dau seama că este Mario, prietenul meu.
Înot spre el cu ultimele puteri. Mă trage în sus pentru că eu nu mai am suflu și mă întind pe burtă, încercând să-mi revin.
-Multă minte ți-a mai trebuit să te avânți până aici. Dacă nu te-aș cunoaște, aș zice că ești nebun.
Mă întorc pe spate, mă ridic și încerc să rămân în fund, cu capul atârnând între picioare.
-Frate, ești bine? mă bate el pe umăr.
Dau din cap pentru că nu mai am voce și un nod din gât nu mă lasă să vorbesc.
-Unde e Rebeca? De ce nu te supravegheză? spune el în glumă.
Îmi scutur capul prostește. Cuvintele mi se îneacă și ridic mâna.
