REBECA
Îl privesc cum se apropie. Nu l-am văzut niciodată atât de furios. Din spatele lui, Lidia observă îngrijorată ce se întâmplă.
Îmi apucă mâna, nervos și mă trage în sus.
-Vino cu mine!
-Ce se întâmplă?
Vreau să opun rezistență, dar e mult mai puternic decât mine, normal.
-Alessandro, las-o mai moale, se ridică Radu.
-Tu, să nu îndrăznești! Asta e între mine și ea. M-am săturat de tot.
Îl urmez în casă. Nu vreau să fac nicio scenă de față cu toată lumea. Intrăm și urcăm la etaj. Nimeni altcineva nu a sesizat animozitatea dintre noi. Toți sunt cufundați în discuții, iar copiii se aleargă veseli pe holuri.
Intrăm într-o cameră ce pare a fi a lui. Un pat mare tronează în mijloc, doar două noptiere, covoare moi și în rest nimic. Dresingul este, probabil, ascuns în spatele vreunui perete. Pereții sunt acoperiți cu tablouri ce înfățișează niște armăsari superbi.
Își dă jos sacoul și-l aruncă în pat, apoi își lărgește papionul, desfăcându-l de tot. Sunt curioasă să văd ce l-a înfuriat atât de rău. Aștept cu înfrigurare, dar mă sperie puțin.
-Ai plecat în cel mai important moment, trage el aer în piept.
-N-am știut că era necesară prezența mea.
Se plimbă prin cameră fără să stea o clipă jos. Își trece, nervos, o mână prin păr.
-Tu chiar nu vrei să te integrezi, nu?
-Să mă integrez? În ce?
-În grupul ăsta de prieteni, între noi, cei care-ți vrem binele.
Închid ochii.
-Alessandro...nu pot, înțelegi? Nu pot să asist la așa ceva. Îmi doresc din tot sufletul să fii fericit, dar chiar nu pot să fiu martoră la așa ceva. Mă doare sufletul. Ți-am zis că nu vreau să vin, dar tu ai insistat.
Se oprește în fața mea și clatină din cap, încurcat.
-Ce tot spui acolo? Ieri îmi declari cu chiu cu vai că mă iubești, iar azi îmi faci asta. Mă exasperezi! Asta ai făcut de când ne-am cunoscut. Chiar nu pot să am puțină liniște în prezența ta? Credeam că o dată ce ai să recunoști ce simți pentru mine, o să te mai liniștești.
-Ce folos, acum? Nu a schimbat nimic.
-Nu a schimbat nimic? Ce te așteptai? Să cad din picioare când îmi spui, nu?
Îl privesc îndurerată. Vrea să mă rănească cu orice preț.
-Știu că ești supărat pe mine...
-Bine-nțeles că sunt! țipă el, dar imediat, se oprește și trage aer în piept.
-Îmi pare rău că simți asta, adaug.
-Sunt al naibii de supărat pe tine. Mi-ai ascuns ceva atât de important: boala ta. Ai înnebunit! Cum ai putut să faci asta? Ești inconștientă? Dacă ai fi spus măcar cu câteva luni mai devreme, nu s-ar fi ajuns aici.
-Am crezut că...
-Gata! Incertitudinea asta ce plutește în jurul tău mă obosește, mă consumă psihic.
Oftez. Știu că s-a săturat. O lacrimă îmi scapă printre gene, deși mi-am promis să nu plâng în fața lui. Vreau să o șterg repede, dar îmi prinde mâna.
