De câteva minute simt cum mă iau valuri de transpirație. O stare de neliniște îmi tulbură psihicul și nu înțeleg ce mi se întâmplă.
Suntem la masa de seară, în curte. Afară s-a întunecat, iar stelele sunt împrăștiate pe cer ca un covor de luminițe strălucitoare.
Ne-am adunat cu toții în jurul mesei din curte, fiind aproape 15 persoane. Afară este deja întuneric, iar stelele sunt împrăștiate pe cer ca un covor de luminițe strălucitoare.
Maia se așază lângă mine. Mă aplec spre ea.
-Cum e iubitul tău? Trebuie să-i văd mâna, spun.
-O să apară și el. Habar n-am cum se simte, dar se comportă cam ciudat. Nu vorbește și e foarte îngândurat.
Îmi dreg vocea când Matei apare în spatele ei.
-Ce faceți fetelor? Ați început fără mine? zâmbește el puțin crispat.
-Salut! apare și Alessandro.
Matei îl privește iritat.
-Auzi? îl face atent Maia pe Alessandro. Rebe vrea să-ți vadă mâna.
-Da, sigur, se așeză el lângă mine. Te superi? îl întreabă el pe Matei.
-Nuu, nicidecum..., flutură el din mână și se așează mulțumit lângă Maia.
Îi îndepărtez bandajul și îi studiez pielea. Observ că oftează când îl ating. Are pielea caldă și nu pot să nu-i admir vinișoarele și mușchii întăriți ce i se scurg de pe braț, în jos. Într-un final mă declar mulțumită.
-Am acționat la timp. În două zile se formează coaja.
-Mulțumesc, își retrage el mâna foarte lent, mângâind-o pe a mea.
Șocul atingerii lui mi se propagă de-a lungul brațului și pot să jur că a observat cât sunt de afectată pentru că un zâmbet aproape imperceptibil îi apare în colțul gurii.
Pentru o clipă am impresia că fac parte dintr-un test.
-N-ai pentru ce. Noroc că am avut tot ce-mi trebuie la mine.
-De obicei umbli cu trusa de prim ajutor după tine?
-Da, așa m-am obișnuit.
-Hmmm...Și cu mânuțele astea ai salvat vieți omenești? îmi ia el mâinile într-ale lui.
Îl privesc contrariată când simt cum îmi mângâie ușor, cu degetele mari, încheieturile interioare ale mâinilor. Parcă vrea să se asigure că atingerea lui îmi dă fiori pentru că-mi analizează reacțiile cu privirea adâncită într-a mea.
Pulsul mi-o ia razna și știu că trebuie să fac ceva, altfel nu mă voi mai stăpâni și trupul meu de felină o să zboare pe el în câteva clipe. Nu știu de ce, dar simt nevoia să-mi adâncesc și eu ceva între buzele alea cărnoase ale lui.
-Să nu exagerăm, spun eu stânjenită de gândurile mele nerușinate și îmi trag mâinile în poală.
Bine-nțeles că îmi observă stinghereala și zâmbește, din nou. E atât de straniu... rânjetul lui ștrengăresc îmi pare atât de cunoscut încât mă întorc către Maia.
-Ce ciudat..., spun.
-Ce e ciudat? întrebă Maia.
-Mi se pare că-l cunosc de undeva, îi șoptesc.
-Posibil. Lucrează ca profesor de arte marțiale la Academia Militară.
-Ce tot șușotiți voi acolo?
