-Eu te-am iubit și te iubesc. Din păcate, este ultima oară când vei mai auzi asta din gura mea.
Mă trezesc plângând în hohote, agățându-mă cu unghiile de cearșaf. Am pierdut singura persoană care contează și nimic nu mai are sens, în acest moment.
Mă rostogolesc și cad din pat. Scot un țipăt la contactul cu podeaua tare. Apuc marginea patului și mă ridic, cu mare greutate, apoi caut cu mâna cârjele, dar nu le găsesc. Am posibilitatea să apăs butonul de panică, dar ce motiv aș putea să invoc: o urgență sau o nevoie? Este doar un moft al unui om deprimat, bolnav de iubire.
Merg într-un picior, punând foarte puțină presiune pe cel beteag și o iau pe ghicite spre ușă. O deschid și ies.
Îmi imaginez că arăt ca o nebună, cu părul vâlvoi, plânsă și distrusă psihic. Habar n-am unde merg, dar simt nevoia să ies cât mai repede de aici. Mă sufoc.
Cu cât înaintez mai mult, nebunia de moment începe să dispară și îmi dau seama că am făcut cea mai mare prostie să ies singură, dar deja e mult prea târziu să repar asta. Am avut un atac de panică.
Holurile par pustii și n-am pe cine să rog să mă ajute. Nu aud nicio mișcare pe nicăieri, așa că înaintez în întunericul meu. Pipăi peretele, cotesc stânga, apoi dreapta..., însă deja am obosit peste măsură și trebuie să mă odihnesc. Alunec ușor în jos până ating podeaua.
-Hei! Doamnă! Aveți nevoie de ajutor?
Din instinct, întorc capul în direcția respectivă.
-Doamna Durnac! Cum ați ajuns aici? spune un bărbat. Este foarte târziu.
Nu recunosc vocea. Dar probabil că nu sunt multe persoane nevăzătoare pe aici. Sunt ușor de recunoscut.
Îi aud pașii, apropiindu-se, se apleacă spre mine, dar după ce mă atinge pe mână, probabil cu gândul de a mă ajuta, simt că ezită când alți pași se aud venind în fugă.
-Aaa, domnule doc....
O pauză are loc, semn că ceva l-a întrerupt.
-Am înțeles, mai spune și se îndepărtează cu repeziciune.
Cea de-a doua persoană se apropie și se opreste lângă mine. Nu-mi spune nicio vorbă. Stau și aștept. Chiar nu-mi pasă ce are de gând. N-are de cât să mă lase acolo.
Oare cine e?
Un oftat prelung îmi ajunge la urechi și prima senzație este că l-am mai auzit. Două mâini mă apucă din jurul mijlocului și de sub genunchi și mă ridică cu ușurință.
Încă de la prima atingere, mă moleșesc, recunoscându-i imediat parfumul, ca fiind al bărbatului de azi dimineață, de la kinetoterapie.
Fără nicio ezitare, mă agăț cu brațele de gâtul lui și îmi las capul moale pe umărul său, inspirându-i aroma pielii, în timp ce se deplasează.
-Iartă-mă. M-am comportat prostește, îmi trag eu nasul. Probabil că nu ești obișnuit cu nebune ca mine...
-Șșșt..., este singurul lucru pe care-l spune, sprijinindu-și fruntea de a mea.
