REBECA
Mă trezesc lent și încep să simt din ce în ce mai intens, durerea ce până mai devreme mi-a fost amorțită. Încerc să-mi duc mâinile la ochii care-mi sunt acoperiți, dar realizez cu stupoare că ambele îmi sunt imobilizate de pat.
Panica mă cuprinde și încep să mă zbat și să țip, zguduind patul. Aud ușa deschizându-se și pași repezi se apropie de jur împrejurul patului.
-Nu vă mai zbateți, o să vă răniți! Doamnă doctor, vă rog, liniștiți-vă!
-Dați-mi drumul!!! țip eu.
Ușa se deschide din nou și altcineva intră.
O mână mi se așază pe umăr și recunosc vocea Lidiei lângă mine.
-Draga mea, liniștește-te, te rog.
Trag aer în piept, ușurată:
-Lidia, ce se întâmplă? Unde sunt? De ce sunt legată la ochi...și mâinile...
-Ok, liniștește-te și-ți dezleg mâinile, dar sub nicio formă nu-ți da bandajul jos de la ochi. Ai fost operată.
-Cum?
-Ai leșinat și te-ai rostogolit cinci metri pe treptele spitalului. Ai 2 coaste fisurate, iar piciorul drept e rupt în trei locuri.
Gem dezamăgită.
-Și asta nu este tot.
-Ce mai poate fi?
-Ai fost inconștientă din cauza tumorii. Dacă nu o eliminam, exista riscul să orbești definitiv.
Graiul îmi este redus la minim. Am fost operată???
-Imediat după căzătură, ai intrat în comă. Am fost forțată de împrejurări să-ți fac toate testele și având în vedere mărimea tumorii, am decis imediat. De asemenea, tumora ți-a provocat leziuni la ambii ochi și s-a intervenit și aici. Este nevoie să ai ochii acoperiți câteva zile. Chiar și după ce îndepărtăm bandajele, s-ar putea să nu vezi.
Tac și rumeg în liniște toată informația primită, apoi întreb cu teamă:
-Ce tip de tumoră a fost?
-Benignă și a fost eliminată în totalitate.
-Nu pot să cred...
Între timp, legăturile de la mâini mi-au fost îndepărtate. Lidia mă ia de una dintre ele și mi-o mângâie tandru.
-Ai scăpat, draga mea, dar greul încă nu a trecut.
-Spune-mi tot?
Oftează și asta mă sperie.
-Poți orbi. Iar piciorul are nevoie de câteva luni ca să se recupereze. Ai fost operată în trei locuri ca să-ți pună oasele la loc.
Icnesc și mă abțin din răsputeri să nu izbucnesc în lacrimi. Când credeam că am trecut un hop, mă blochez în altul. Sunt imobilizată în patul ăsta și nu pot face nimic. Să-mi pierd vederea ar fi cea mai mare lovitură pe care aș putea-o primi.
-Cât timp a trecut de când am căzut pe scări?
-O săptămână, mă zguduie răspunsul ei.
-Ooo, nuuu.... Eva...
-Eva este bine. Mai are puțin și este externată din spital.
-Nuuu, nu. Nu vreau să se întoarcă la cămin.
-Offff... Știu, Rebe, dar nu există altă opțiune. Tu ești aici. Nu ai posibilitatea să ai grijă de ea.
-Trebuie să existe una. Trebuie!!! Găsește o soluție! Nu știu cum, dar sigur îți va veni o idee.
