Îi inspir cuvintele și la propriu și la figurat pentru că stă atât de aproape și expiră spre mine când vorbește. Îi văd supărarea în ochi și, totuși, în același timp, îmi mângâie centrul palmei cu degetul mare. Atingerea lui mă face incapabilă să mă stăpânesc. Dar nu mai suport încă o respingere.
-Drino...lasă-mă să plec. Dă-mi pașaportul și lasă-mă să plec. E mai bine așa.
-Lucrurile progresează între noi doi. Vreau doar să-ți dai seama că este mai mult decât atracție fizică.
Dau din cap și mă desprind de el. Nu știu cum să fac să-l conving.
-Noi nu am avut niciodată vreo șansă, Drino. În continuare, ești doar un puști pe lângă mine. Sunt mai mare cu 5 ani decât tine. Nu s-a schimbat nimic.
El chicotește.
-Ți-ai irosit toate armele și nu mai ai cu ce să contraataci? De când diferența de vârstă este un impediment într-o relație? Și dacă ar fi să judeci la rece, care dintre noi doi este mai imatur? Îți place să ți-o tragi cu necunoscuți și fugi ca de râie de relațiile stabile.
Turbez de nervi.
-Ai grijă ce spui...
-Eu nu o să fiu unul dintre aceia care se trezește dimineața într-un pat gol după o zbânțuială cu tine...
Nici nu știu când mi-a zburat palma peste obrazul lui, dar cu siguranță acum mă doare rău. Obrazul i se înroșește, însă el aproape că nici nu a clipit. Măcar s-a oprit din replicile usturătoare.
Mă sfâșâie să știu că asta e părerea lui despre mine, dar n-am ce face. Aceasta este imaginea pe care mi-am creat-o și trebuie să trăiesc cu ea. Nu m-am gândit niciodată că va exista cineva despre a cărui părere va conta.
Palma mă ustură rău. Îl privesc speriată.
-Ești bine? mă întreabă, deși asta ar fi trebuit să-l întreb eu.
Abia acum realizez că trag violent aer în piept și că-mi vâjâie capul de nervi.
-Îmi pare rău..., îmi iese pe gură. În continuare o să ne facem rău unul altuia, nu înțelegi? O să te fac să te simți mizerabil.
Vreau să ies pe ușă, dar o trântește exact în clipa în care o deschid. Nu voi reuși prea curând să o scot la capăt cu el. Mă înghesuie în lemnul ușii și își apropie gura de urechea mea, mângâind-o cu răsuflarea lui catifelată, iar pielea mi se face ca de găină.
-Am așteptat zece ani să găsesc pe cineva care să mă facă să mă simt atât de... mizerabil. N-o să te las să pleci decât atunci când îmi epuizez toate opțiunile.
Când se îndepărtează, profit de ocazie și ies cu repeziciune din fosta mea cameră.
*
Sunt trei ore de la discuția noastră aprinsă. Este seară și, între timp, a sosit și Esteban, soțul Reinei și ne-am așezat la masă. Ea l-a invitat și pe Ricardo. Nu înțeleg de ce face asta, dar cred că-i place să mă vadă strânsă ca-ntr-o menghină, între el și Alessandro.
-Adelie, de ce nu mănânci? o întreabă Reina pe fiica ei.
-Nu mi-e foame, lasă micuța bărbia în piept.
-Nu ai mâncat nimic, încearcă o bucățică de carne cu sos, insistă Reina. De obicei îți place.
Adelie oftează și privește cu silă spre farfurie.
Între timp, Esteban povestește despre problemele pe care le are la o casă pe care o construiește acum. Este arhitect și are și o firmă de construcții.
