DRINO
Imediat ce am realizat că acea capsulă găsită pe jos, îi aparține Rebecăi, am studiat-o puțin. Nu seamănă cu cele găsite prima dată. E ceva ce a ascuns de mine.
Am ajuns în țară și am dus capsula la laboratorul unui prieten.
Timp de câteva zile m-am perpelit la foc mic de dorul ei. Am avut chiar și câteva tentative de a o căuta, dar am realizat că habar n-am unde locuiește.
În cele din urmă, prietenul meu m-a sunat și mi-a confirmat cumplita bănuială. Capsula era un calmant foarte puternic, care se administrează în cazul unor afecțiuni foarte grave.
Nu știu de ce anume suferă, dar sunt copleșit de această veste și acum încep să înțeleg multe lucruri care îmi erau neclare. Rebeca este grav bolnavă și nu vrea să mă împovăreze cu boala ei.
Asta mă face să mai sper.
Am sunat-o pe Maya și m-am rugat de ea cu cerul și pământul să afle unde o pot găsi pe Rebe. Într-un final am aflat că este chiar la spital. O pacientă de-a ei se operează.
M-am gândit imediat că este vorba de micuța Eva. Mi s-a strâns inima, gândindu-mă cum așteaptă singură să iasă din operație. Cum e să n-ai pe nimeni care să te ajute să treci peste clipe atât de grele.
Sosesc la spital și întreb de ea. Nimeni nu știe nimic. După câteva minute de așteptare, o zăresc, trecând prin fața mea. Se îndreaptă spre scări.
A slăbit atât de mult de când nu am mai văzut-o, încât abia o recunosc.
O strig. Se întoarce, dar nu mă vede, privește dincolo de mine. O doctoriță o strigă din direcția opusă.
Ezit să mă apropii.
Văd cum schimbă câteva vorbe, apoi se îmbrățișează. Rebe râde și plânge în același timp. A primit o veste bună. Mă bucur pentru că, pentru prima dată, de mult timp, o văd fericită.
Pentru câteva clipe, mă hrănesc cu fericirea de oe chipul ei.
Observ că vrea să coboare scara și pornesc spre ea, însă până să ajung, deja căzuse în gol, rostogolindu-se pe trepte.
*
Momentele de așteptare, până să iasă din operație, au fost cele lungi din viața mea. N-am știut ce se întâmplă. De câte ori întrebam de ea, eram întrebat, la rândul meu dacă îi sunt rudă.
Știam că este în operație, dar nu și de ce.
După multe ore de agonie, o văd pe doctorița cu care stătuse de vorbă pe scări, ieșind pe holul spitalului și îndreptându-se spre cabinetul de consultații. Trebuie să fac ceva.
O urmez îndeaproape până când intră într-un cabinet de neurologie. Pe ușă scrie: doctor neurolog: Lidia Ilie.
Cu un curaj ce mă surprinde chiar și pe mine, deschid ușa, intru. După ce o încui pe dinăuntru, mă întorc spre ea. Este deja așezată la birou și mă privește din cale-afară de surprinsă.
-Bună ziua! Aveți programare?
Mă așez pe scaun, în fața ei și spun:
-Sunt Alessandro Martinez, fostul iubit din copilărie al Rebecăi și fostul iubit de acum o săptămână pentru că mi-a dat papucii în Mallorca și a venit în țară.
După două secunde de buimăceală, se lasă pe spate, ușor amuzată și spune:
-Nu că ar fi treaba mea, dar ce anume doriți?
-Vreau să știu ce afecțiune are și cum anume o pot ajuta.
-Și de ce credeți că ea ar vrea să fie ajutată? De ce vreți să faceți asta?
-Nu mă înțelegeți greșit. Sunt convins că ea nu vrea să fie ajutată. N-ar accepta nici în ruptul capului ajutorul cuiva. Însă vreau s-o fac. O iubesc. A fost și este prima mea dragoste, încă din copilărie, în Guadalajara. Acolo ne-am cunoscut.
Văd că rămâne cu gura căscată, apoi dă din cap.
-Deci tu ești acela...
Acum este rândul meu să rămân surprins. Știe de mine? Este cineva din viața Rebecăi care știe că exist.
Se aude o bătaie în ușă.
-Două minute! strigă Lidia.
-Domnule Alessandro, așa cum ați spus: Rebeca nu va accepta niciodată ajutorul dumneavoastră. De fapt, singura persoană care știe de afecțiunea ei, sunt eu.
-Afecțiunea ei...despre ce fel de afecțiune vorbiți?
Din nou, cineva bate la ușă și pare ușor enervată.
-Deja am spus prea multe. Vă rog să ieșiți.
-Vă rog să mă ajutați. Știu că Rebe simte ceva pentru mine, dar mă respinge din considerente morale. Nu vrea să sufăr. Fosta mea soție a murit de cancer.
Strânge din buze. Se vede că ar vrea să mă ajute, dar ceva o împiedică.
-Îmi pare rău. N-aveți cum să fiți sigur că are sentimente pentru dumneavoastră.
Se aud din nou bătăi în ușă.
-Imediat!!! țipă ea.
-Dacă ne-ați fi văzut împreună în urmă cu două săptămâni, mi-ați fi dat dreptate, dar chiar în ziua în care m-a părăsit, a leșinat în baie. La spital a refuzat orice investigație asupra stării ei de sănătate, apoi a plecat. Am găsit asta în baia mea. Bine, a rămas doar exteriorul pentru că am vrut să aflu ce conținea. Spuneți-mi ce se întâmplă cu ea?
-Domnule Alessandro, dacă ea nu v-a spus, cu siguranță nici eu nu vă pot spune. Nu mai insistați.
O privesc deziluzionat. Oftez și mă ridic cu o mare greutate pe suflet.
-Înțeleg...confidențialitatea pacientului.
-Exact. În plus, îmi este și prietenă. I-am făcut o promisiune pe care trebuie să o respect.
-Dacă îi sunteți prietenă, gândiți-vă ce mult bine i-ați putea face. Și eu sunt medic, poate nu pentru ce are ea nevoie, dar un suflet bun ca al ei cu siguranță are nevoie de cât mai multă iubire în astfel de momente, nu credeți?
Apăs clanța, însă înainte să plec, mă întorc spre ea. Trebuie să mai fac o ultimă încercare.
-Poate Matei va fi mai înțelegător. El înțelege astfel de lucruri.
Dau să ies, dar vocea ei mă oprește.
-Stați! Îl cunoașteți pe Matei? Cardiologul?
-Da, doar suntem cu toții prieteni.
Trage aer în piept și-l expiră lent.
-Ok. Accept să avem o discuție, dar cu o singură condiție.
O privesc cu atenție.
-Va rămâne între noi doi. Nici chiar Matei nu trebuie să știe.
-De acord.
-Ne întâlnim în trei ore la cafeneaua de vis-a-vis.
-Voi fi acolo.
