Before we go

52. Sunt flămând, Rylee.

    

     Capitolul 52:" Sunt flămând, Rylee."

     Nu putea să stea departe de mine. Pentru a treia oară în mai puțin de două ore, mă aflam în poziția în care toate gândurile mele erau împrăștiate, exact la fel ca cearșafurile din jurul nostru.

     I-am gemut numele din nou, când capul lui ajunsese între coapsele mele iar mâna mea s-a agâțat de părul lui. Și-a ridicat privirea spre mine pentru o secundă și mi-a dat mâna la o parte.

     — Apucă tăblia patului, mi-a spus.

     Mi-am ridicat șoldurile spre el și mi-am încleștat mâinile de tăblie făcând eforturi să nu îl ating. Îmi simțeam corpul arcuindu-se spre el de fiecare dată când își mișca limba și puteam să jur că aveam să termin mult mai repede dacă continua așa.

     — Nu te mișca.

     — Scuze, am râs ușor.

     Și-a vârât mâinile sub mine și mi-a ridicat coapsele mai aproape de el.  Gusta fiecare parte din mine făcându-mă să simt cum sângele îmi fierbea în vene.

     — Sunt flămând, Rylee, a spus răgușit ridicându-și privirea spre mine.

     Am gemut balansându-mi șoldurile. Îmi pierdusem controlul iar el nu dădea semne că ar vrea să se oprească. Adevărul este că nici eu nu voiam și singurul lucru de care eram capabilă în momentul acesta era să mă las pradă plăcerii pe care mi-o provoca.

     Mâinile sale se plimbau pe fiecare părticică din corpul meu, de parcă îmi cunoștea toate punctele sensibile și continuase să mă guste de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl făcea. Plăcerea pe care mi-o provocase era atât de intensă încât nu îmi dădusem seama că renunțasem la tăblia patului iar mâinile mele s-au înfipt din nou în părul lui.

     După alte douăzeci de minute în care Rainer refuzase să facă altceva, ajunsesem să stau sprijinită de tăblia patului, iar el stătea întins ținându-și capul pe abdomenul meu.

     — Rylee, te fac fericită? M-a întrebat întorcându-se spre mine. Mi-a sărutat abdomenul apoi l-a mângâiat, privindu-mă.

     — Mă faci să uit că este posibil să fiu tristă, i-am răspuns afișând un zâmbet scurt.
     S-a uitat la mine pentru o secundă apoi s-a aplecat spre mine și m-a sărutat.

     — Rylee Devon, a spus în șoaptă îndepărtând o șuviță de păr de pe obrazul meu. Îmi place cum sună, continuă el.
     I-am afișat un zâmbet trăgându-l spre mine într-o îmbrățișare. 

     Nu îmi aduceam aminte dacă adormisem așa sau nu, dar mă trezisem brusc cu picioarele înconjurându-i talia lui Rainer și cu mâinile în jurul gâtului lui de parcă rămăsesem agâțată de un copac. Eram conștientă că mă trezisem dintr-un coșmar care îmi dădea târcoale de câteva luni bune, dar mă bucuram că nu îl trezisem din nou pe Rainer. De obicei, mă strângea în brațe până simțeam siguranța de a adormi din nou.
     M-am întors cu spatele apucând telefonul de pe noptieră. Nu era trecut de cinci dimineața, ceea ce înseamnă că nu dormisem mai mult de două ore. 

     Mi-am lăsat din nou capul pe pernă și i-am simțit brațul lui Rainer înconjurându-mi talia. S-a ridicat sprijinindu-se în cot și s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit:

     — Ce ar fi să îți spun iar povestea aia până adormi?

     Am zâmbit. Făcuse povestea asta despre noi pe care mi-o spunea după ce coșmarurile legate de Reyes începuseră să apară, și încă avea impresia că nu știam despre ce vorbea. Însă, mereu se termina la fel, cu noi doi pe o șosea pustie și Rainer refuza să îmi spună mai mult. Adevărul e că de multe ori adormeam înainte să apuc sfârșitul și nu îl întrebasem de ce se oprea acolo.