Before we go

55. Spune-i ceva, Rylee.

    

   
Capitolul 55:" Spune-i ceva, Rylee."

     RAINER

      Râdea la mine de parcă îi spusesem o nenorocită de glumă. Îi spusesem să nu o mai atingă pe Rylee, vreodată și nu dădeam doi bani că era fiica ei.

     — Nu o să îți cer ție permisiunea să îmi ating fiica, mi-a spus ea.

     — O să îmi ceri permisiunea să te apropii de ea dacă e nevoie. Vrei să o vezi din nou? Poate o să fiu de acord. Dar dacă o mai lovești o singură dată, o să te fac să regreți.

     La un momente dat, am simțit cum Rylee încerca să îmi strângă mâna într-a ei, însă pumnii mei erau încleștati și planul ei eșuase. Mi-am întors privirea spre ea pentru o secundă, ca să observ că nu își privirea nici mama, dar nici pe mine. Avea privirea ațintită spre podea de parcă își dorea să fie în orice altă parte, dar nu aici.

     — O să îl lași să vorbească așa cu mine?
     Spune-i ceva, Rylee. Nu o lăsa să te trateze așa.

     — Normal că o să o faci, mama ei a continuat aruncându-și geanta pe umăr.

     — Pleacă, am auzit-o pe Rylee spunând într-un final.
      Am privit cum mama ei își ridicase privirea din pământ, spre Rylee, de parcă se aștepta ca ea să îi spună să rămână sau alte rahaturi care îi treceau prin minte. Însă, Rylee și-a pus mâinile în sân și i-a făcut semn spre ieșire.

     — Nu te aștepta să mă mai întorc vreodată să te văd, am auzit-o spunând.
     Rylee s-a întors cu spatele la mine urmărind cum mama ei ieșea din local.

     — Rylee? Vocea Jessicăi s-a auzit din spatele meu făcând-o pe Rylee să își întoarcă atenția spre ea.

     — Îmi pare rău, Jess. Ar trebui să plec, dar promit că mă revanșez mâine, i-a spus Rylee.
     S-au îmbrățișat și au continuat să vorbească pentru următoarele câteva minute până ce eu am urcat în mașină. Îmi doream să o duc pe Rylee înapoi acasă și să o fac să uite ce se întâmplase, dar în același timp voiam să fiu sigur că nu va mai trece din nou prin asta.
   După alte câteva minute, am privit cum Rylee se așeza în sfârșit pe scaunul din dreapta mea. Și-a strâns geanta în palme și și-a întors privirea spre mine. Nu plănuia să îmi spună că ce i-am zis mai devreme maică-sii era greșit. Știa că aveam dreptate.

     — Data viitoare când cineva se răstește la tine, nu vreau să mai reacționezi așa. Mă înțelegi?
     A încuviințat din cap fără să scoată vreun cuvânt.

     — Treci prin toate rahaturile până ajungi să vezi binele din cineva. Nu îți este frică să te lupți pentru ce e al tău și totuși o lași să se comporte așa cu tine? Nimeni nu o să te mai atingă vreodată, mă înțelegi?

     — Rainer, a spus încet de parcă voia să mă oprească. 

     — Spune-o, am întrerupt-o eu.

     — Nimeni nu o să mă mai atingă vreodată. La naiba, era mama mea! Nu puteam să o pocnesc drept în față.

     Aș fi vrut să îi spun că ar fi putut să o facă, dar sincer să fiu nu mă așteptam să o facă, și nu voiam să o facă. Nu eram pregătit să o caut prin secția de poliție.

     — Asta e atitudinea pe care o așteptam, i-am spus eu.
     Am văzut cum zâmbea și m-am grăbit să o trag aproape și să o sărut. Nu puteam sta departe de ea, însă când soneria telefonului a răsunat din geanta ei, s-a grăbit să citească mesajul.