- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încerc să deschid ochii, dar lumina puternică mă obligă să-i țin închiși. Aș vrea să-mi mișc capul, dar îmi este imposibil din cauza gulerului ce-mi înconjoară gâtul și-mi susține capul. Ridic ușor mâna stângă ca să-mi ating gâtul, moment în care o durere arzătoare îmi străbate corpul, furându-mi un geamăt de durere.
— Eu nu aș face asta dacă aș fi în locul tău, o voce șoptită îmi atrage atenția.
Mă încrunt și pentru câteva secunde am senzația că totul se petrece în capul meu. Deschid ochii, încercând cu greu să nu-i închid la loc din cauza luminii orbitoare. Îi zăresc chipul în ceață, iar privirea mi se limpezește treptat în timp ce se apleacă ușor în față, oferindu-mi șansa de a o privi.
— Aiyana? îi șoptesc numele cu speranță, zâmbind firav când își pironește privirea într-a mea.
— Ai avut un accident, șoptește, iar glasul său duios îmi mângâie timpanele.
— Ai fost acolo. Îmi pare atât de rău... îngaim, umezindu-mi buzele crăpate.
Chipul său scăldat în lacrimi și disperarea ce i se citea în privire în timp ce alerga spre mașina lui Dima îmi rupe sufletul în două. A fost acolo. Știu că a fost acolo, cu mine. M-am urât pentru că nu am avut puterea să mă ridic și să o iau în brațe, să-i spun că totul o să fie bine. Mă urăsc pentru că i-am rupt inima în câteva secunde și că a fost martoră la o scenă dură fără voia ei. Știu că a avut o viziune, la fel de bine cum știu că am fost capabil să o văd acolo fiindcă mă aflam pe Tărâmul Sufletelor Pierdute în timp ce sufletul meu își dorea cu ardoare să se desprindă de corp. Prezența ei m-a obligat să țin ochii deschiși și să rezist până la venirea ambulanței. Datorită ei am reușit. Ea e salvarea mea.
— Ai știut ce urma să se întâmple. De ce ai făcut-o? mânia mocnită din glasul său e mai mult decât evidentă.
— Nu m-aș fi putut ierta dacă Dima ar fi pățit ceva. Eu l-am băgat în treaba asta murdară și este datoria mea să-l țin departe de lumea mea, îmi dreg glasul, chinuindu-mă să vorbesc.
— E prea târziu pentru asta, Enzo. E prea târziu să-l scoți din lumea ta și o știi prea bine. Nimeni nu poate ieși nevătămat din lumea ta, pleacă privirea, închizând ochii câteva clipe.
— Îți promit că... dau să spun, dar mă întrerupe.
— Nu! Te rog, nu! Nu fă promisiuni pe care nu poți să le ții, Enzo. Ai încălcat fiecare promisiune pe care mi-ai făcut-o, însă eu mă țin mereu de cuvânt și duc la bun sfârșit orice promisiune făcută, șoptește cu glas frânt în timp ce se ridică în picioare.
— Aiyana?! îi cercetez chipul întrebător și îngheț sub privirea sa rece.
— Familia e totul pentru mine, Enzo, iar tu ai lovit unde doare cel mai tare. Îți promit că nu voi uita asta niciodată. Nu te voi lăsa pe tine să uiți asta, Enzo Montgomery...
