- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Încerc să-mi eliberez mintea și aproape că reușesc în timp ce ne plimbăm prin curtea palatului, trecând prin diverse coridoare, unele mai impresionante decât altele. Coborâm niște trepte, ajungând în una dintre grădinile pe care le ascunde acest palat. Mă minunez și zâmbesc tâmp la fiecare floare și fântână arteziană pe care o văd, uimită de cât de avansați și pricepuți erau oamenii secolului al VII-lea, ce au fost capabili să construiască aceste minunății, gândindu-mă constant la cine ne așteaptă.
Ne strecurăm printre tufișuri, ajungând într-un loc mai retras, ce mă face să zâmbesc uimită. În fața noastră se află o fântână arteziană înconjurată de tufe de trandafiri multicolori, în mijlocul cărora este amplasată o masă rotundă din metal. Mă opresc o clipă, analizând decorul mirific. Sute de beculețe își revarsă lumina asupra mesei, întâlnindu-se cu flăcările vagi ale lumânărilor din centrul mesei.
Mă întorc cu fața la Enzo, zâmbind ca o tâmpită. Când a avut timp să pună la cale asta? Am fost toată ziua împreună.
Întredeschid buzele, dorindu-mi să spun ceva, însă nu apuc, căci cerul este despicat în două de un bici în flăcări, urmat de un tunet puternic ce străbate văzduhul. Cât ai clipi mii de stropi cristalini ne înfășoară, distrugând liniștea ce a pus stăpânire pe noi.
— Mm, cred că am uitat să verific vremea, Enzo-și lasă capul pe spate, privind îngândurat cerul de abanos.
— Crezi? chicotesc, privindu-l complet amuzată.
Încuviințează bosumflat. Mă ridic pe vârfuri și-l sărut apăsat, simțind cum zâmbește surprins. Încearcă să se desprindă din sărut când ploaia se întețește, dar îl trag mai aproape.
— O să răcești dacă stai în ploaie... reușește să spună printre săruturi, făcându-mă să mârâi nemulțumită.
— Nu-mi pasă! îi șoptesc pe buze dezinteresată.
— Mie da! exclamă convingător.
Se retrage, privindu-mă mustrător o clipă și-mi oferă un sărut de consolare. Mă saltă-n sus, arcuindu-și sprâncenele. Îmi încolăcesc picioarele în jurul său, anticipându-i următoarea mișcare. Îmi aruncă un zâmbet scurt și o ia la fugă prin ploaie, făcându-mă să râd incontrolabil. Îmi las capul ușor pe spate, bucurându-mă de sărutările calde ale ploii.
— De ce-mi faci zile amare, huh? mă privește întrebător când ajungem la adăpostul unui culoar.
— Eu aș zice că îți fac viața mai interesantă, chicotesc, încercând să-mi desprind picioarele, dar mă oprește.
— Mhm, cu siguranță! îmi zâmbește complice, privindu-mă jucăuș.
Dă să mă sărute, dar îmi întorc rapid capul, determinându-l să-mi sărute obrazul drept. Îl privesc amuzată cum se încruntă, simțindu-se provocat. Își umezește buzele, urmărindu-mi fiecare mișcare și mă reazemă ușor de perete, forțându-mă să rămân locului.
