- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Îi analizez chipul fără rușine minute bune, după care plec capul neputincios, înjurând în barbă. Pufnesc amuzat, nevenindu-mi să cred cât de patetic pot să fiu. Știam că am sentimente pentru ea, că are influență asupra mea, însă nu credeam că sunt atât de puternice și că m-a vrăjit atât de mult. Un singur nume a fost de ajuns să-mi rupă inima în bucăți.
Mă simt ca și cum m-ar fi izbit de toți pereții, ca și cum m-ar fi aruncat de pe marginea prăpastiei. La naiba! M-aș fi simțit mai bine dacă mă lovea. Puteam să fac față durerii fizice, însă nu pot să fac față durerii ce-mi traversează acum sufletul. Pur și simplu nu pot. Mă ridic de pe fotoliul ăla nenorocit și ies din cameră, simțind nevoia să fiu departe de ea.
Nu pot să fiu atât de aproape de ea, și totuși atât de departe. Un singur nume a dat glas miilor de incertitudini, de îndoieli și mi-au răpit noaptea. După ce i-a spus numele nu am mai putut să închid un ochi. Am privit-o toată noaptea cum doarme în brațele mele și mi-am dat seama că nu sunt suficient pentru ea. Nu sunt suficient de bun, de iubitor, de înțelegător. Sunt prea egoist, prea nepăsător uneori și am senzația că nu va pleca niciodată de lângă mine, dar adevărul este altul.
E prea bună pentru mine și o știe. Își cunoaște valoarea extrem de bine. Este genul de fată care nu se mulțumește cu puțin. Are standarde înalte și are perfectă dreptate. E fata visurilor pentru mulți băieți, iar pentru mine reprezintă perfecțiunea. E cuminte, e deșteaptă, e frumoasă, e tăcută, dar vorbăreață în același timp. Deși-i este frică de consecințe, nu se gândește la ele. Trăiește clipa fără regrete, iar asta mă înnebunește. Totul la ea e perfect...
— Enzo? glasul său șoptit mă aduce cu picioarele pe pământ.
O privesc nedumerit în timp ce se apropie de mine, iar când picurii de ploaie îi lovesc chipul, realizez că plouă. Mă încrunt și înghit în sec, plecând privirea asupra hainelor mele ude. Oftez când vine în fața mea, atingându-mi chipul.
— Dumnezeule, arzi! De ce stai în ploaie? mă privește îngrijorată, iar inima mi se rupe pentru a mia oară când privirile ni se intersectează.
— Îmi place ploaia, șoptesc, rupând contactul vizual.
Îmi strâng buzele într-o linie dreaptă și mă întorc pe călcâi, grăbindu-mă să intru în clădire. Urc cele câteva trepte, ajungând în fața camerei mele. Deschid ușa și încep să-mi dau hainele umede jos, înlocuindu-le cu altele uscate, realizând că am stat câteva zeci de minute în ploaie.
— Enzo... îmi strigă numele șoptit, moment în care mă întorc brusc cu fața la ea.
— Cine e Emanuel? întreb cu glas frânt, arcuindu-mi sprâncenele întrebător.
Tresare, și nu-mi scapă durerea ce-i traversează privirea. Pleacă capul, incapabilă să mă privească. Mă duc în fața ei, ridicându-i capul, forțând-o astfel să mă privească. Zâmbește frântă, după care ridică ușor din umeri.
