- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Te simți mai bine? Lidia îmi cercetează chipul întrebătoare. Poți să rămâi aici oricât dorești și știi asta. Prezența ta aici îmi face bine, se grăbește să completeze în timp ce se desprinde din îmbrățișare.
— Știu, dar mă simt bine. Mă simt chiar foarte bine! E timpul să plec acasă. Mama mi-a simțit lipsa în ultimele săptămâni. Oricât de mult îmi place să stau aici cu tine și cu Carla, simt nevoia să mă întorc acasă, îi zâmbesc firav, aruncând o privire peste umăr, asupra lui Dima.
Lidia încuviințează, trăgându-mă din nou într-o îmbrățișare scurtă. Mă sărută pe păr, iar eu îmi strâng buzele într-o linie dreaptă când ne desprindem din îmbrățișare. Îi întorc cu regret spatele și trec pe lângă Dima, intrând în mașină. Îmi pun centura, iar inima mi se oprește în loc când în minte îmi apare din nou chipul lui Enzo.
Oftez grav și-mi las capul pe spate, dând melodia ce răsună în mașină aproape la maxim, dorindu-mi ca imaginea sa să se risipească din mintea mea.
Au trecut trei săptămâni de la accident. Trei săptămâni de când am fost nevoită să mă mut la Lidia ca să-l uit. Să uit fiecare sărut și fiecare atingere. În prima săptămână coșmarurile mi-au acaparat mintea și mi-au paralizat corpul. În a doua săptămână amprenta buzelor sale de pe ale mele au dispărut, iar în a treia săptămână chipul său a început să-mi dispară treptat din minte.
I-am șters poza din telefon și am refuzat să-mi las privirea să poposească asupra numărul său de telefon. Nu-l iubesc, nu-l iubeam nici acum trei săptămâni. Nu-l plac, dar acum trei săptămâni îl plăceam mai mult decât ar fi trebuit.
— Știi, acum avem o vecină foarte drăguță. Ne aduce brioșe în fiecare sâmbătă și o invită mereu pe mama la ceai la orele 17:30, în fiecare zi la aceeași oră. E tare simpatică! glasul plin de entuziasm al lui Dima îmi atrage atenția.
— Ceai? mă încrunt, pironindu-mi privirea asupra sa.
— Mhm, adus din Anglia. Am fost forțat de mama să rămân într-o zi la ceai și trebuie să recunosc că este cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată, fratele meu chicotește, smulgându-mi un zâmbet.
— Anglia... șoptesc visătoare, iar gândul îmi fuge din nou la Enzo.
Înghit în sec când intrăm pe strada lăuntrică și-mi zăresc casa. Privirea-mi cade involuntar asupra casei vecine în care până acum câteva săptămâni locuia Enzo. Un zâmbet firav îmi apare pe chip când mama se grăbește să ne vină în întâmpinare. Deschid portiera exact în momentul în care mașina se oprește.
— Parcă ai mai crescut de când te-am văzut ultima dată, chicotește mama în timp ce mă cuprinde în brațe.
— Hm, cred că s-a petrecut ceva miraculos din moment ce m-ai văzut acum două zile, zâmbesc, mișcându-mi capul în semn de negație.
