- Spune-mi că ești a mea, îmi șoptește pe piele, iar eu încuviințez ușor din cap, coborându-mi mâinile pe corpul său.
- Sunt a ta... îngaim cu greu, încercând să mă adun, dar îmi este imposibil.
Se întoarce asupra buzelor mele, iar inima începe s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Iubirea... paradis infinit sau veșnic infern?
Se spune că între dragoste și ură este o linie subțire, însă, cât de subțire? Oare sunt de ajuns niște cuvinte aruncate-n vânt pentru a trece linia sau sunt necesare fapte?
Îmi trec degetele prin păr și-mi mușc buzele gânditoare, privind în gol.
Dacă Aria are dreptate? Dacă Enzo și-a dorit să fiu acolo, să ascult? Dacă intenția lui a fost să mă îndepărteze pentru totdeauna?
Zâmbesc firav la acest gând, și-mi vine să-mi dau două palme. Nu ar trebui să mă bucur pentru că și-a dorit să mă rănească în loc să-mi explice situația. Deși mi-aș dori pe o parte să cred că ceea ce a spus e adevărat, ca să pot să închei acest capitol din viața mea, nu pot. Nu pot să cred că am fost amanta lui în tot acest timp. Nu pot să cred că m-a dorit doar pentru trup, că nu a fost deloc atras de personalitatea mea, de tot ceea ce însemn eu. Nu pot să cred că mi-am imaginat că mă privește cu dragoste.
Nu vreau să o cred și nici n-am de gând să o fac.
Ce ascunzi oare, domnule Enzo? De ce ai făcut această mutare când știi prea bine că eu sunt regina de pe tabla ta de șah? De ce încă te joci? De ce... ?!
— Oh, nu! exclamă mama, iar eu tresar, adusă brusc cu picioarele pe pământ.
Îmi întorc capul în stânga, analizând chipul mamei, și singura emoție pe care pot să o citesc pe chipul ei este dezamăgire.
— Ce e? De ce tragi pe dreapta? întreb instant când îmi dau seama că încetinește.
Mama oftează grav și-și strânge buzele într-o linie dreaptă în timp ce oprește motorul mașinii, deloc încântată. Mă ignoră preț de câteva clipe, privind drept în față, iar eu îmi dau seama că se gândește la ceva.
— Păi, în primul rând s-au aprins martorii din bord, iar în al doilea rând am cam rămas fără faruri, strâmbă din nas, după care oftează grav.
— Glumești... murmur, privind soarele care e pe cale să apună. Suntem la aproape două ore distanță de casă, ca să nu mai zic că suntem pe europeană! exclam alarmată, conștintă că nu putem circula fără faruri.
— Mi-aș dori eu! Fir-ar! Îl sun pe Dima, poate știe el cum să rezolv.
— Nu se presupune că la școala de șoferi ai parcurs și partea de mecanică? îmi arcuiesc sprâncenele amuzată, iar mama-și dă ochii peste cap.
— Se presupune că nu sunt pasionată de mecanică absolut deloc, mama-mi zâmbește, ridicând ușor din umeri.
Chicotesc în timp ce cobor din mașină, auzând pe fundal glasul mamei ce este cu Dima-n telefon.
