Obscur - I. Lagune

41. gasoline

 Are you high enough without the Mary Jane like me?
Do you tear yourself apart to entertain like me?
Do the people whisper 'bout you on the train like me?
Saying that you shouldn't waste your pretty face like me?

And all the people say,
"You can't wake up, this is not a dream,
You're part of a machine, you are not a human being,
With your face all made up, living on a screen,
Low on self esteem, so you run on gasoline."  

- Gasoline, Halsey

*

Nu mă simțeam prea bine. Îmi transpirau palmele ca naiba și erau reci ca gheața. Din când în când, aveam fiori pe șira spinării, dar apoi simțeam imediat cum iau foc și îmi vine să-mi smulg pielea de pe mine pentru că nici așa nu-mi convenea. M-am gândit că mă încearcă o răceală, așa că am reușit să-mi mai iau gândul de la stările astea dubioase prin care tot treceam. Fizic o rezolvasem, dar psihic eram terminată pe veci, nu știu cum încă mai puteam exista. În purgatoriu sau nu, ajunsesem în stadiul în care eram incapabilă să mai simt ceva. Simțeam o ușoară presiune pe piept, un fel de oftat adânc care se zbătea să iasă din mine și care mă forța să izbucnesc în plâns. Dar nu voiam. Sentimentele mele erau amestecate și complexe, nici măcar eu nu le mai puteam interpreta. Mă făceam că plouă de multe ori. Nu le exploram, dar le simțeam acolo, ceea ce nu ajuta cu nimic, să fiu sinceră.

Andrei și Cătălin stăteau de-o parte și de alta a mea, dar încă o dată, nu îi puteam deosebi. Cel din dreapta mea purta o geacă de blugi vintage pe modelul aniilor 80-90 și tricou alb, iar cel din stânga avea o geacă de fâș de o culoare insesizabilă încheiată până la gât; părea că-i e frig. Nu știam ce să zic, eu treceam printr-un amalgam de senzații. Doar oamenii normali puteau să se pronunțe în legătură cu temperatura de acum.

Îi invidiam, serios. Pe oamenii ăștia normali. Oamenii care în ciuda greutăților vieții, se țineau tare ca piatra și mergeau cu capul înainte. Bine, reacția la suferință depinde de la persoană la persoană. Era cam stupid să fac astfel de afirmații. Dar mi-aș fi dorit să fiu așa. Asociam oamenii ăștia puternici cu oamenii optimiști. Mi se părea cam același lucru pentru că ei se bazau pe principiul ăsta de a vedea partea plină a paharului, de a se bucura de micile plăceri ale vieții, de a fi recunoscători că sunt sănătoși și tot felul de chestii de genul. Oameni modești, le mai zicea. Se mulțumeau cu ce au și îi simpatizam într-un fel pentru că păreau să ducă o viață mult mai bună și mai liniștită. Dar apoi mai era și categoria din care eu făceam parte și anume, oamenii pesimiști, cum ar spune unii. Mie îmi place să spun realiști, fiindcă văd lumea în toată urâțenia ei și sunt sinceri cu privire la aspectele vieții. Nu știu dacă erau neapărat oameni slabi, din moment ce am clasificat categoria anterioară drept puternică pentru că fiind optimiști, reușesc să treacă mai ușor peste greutăți, dar cred că oamenii realiști știu prea multe lucruri. E o povară să fii atât de treaz și conștient pentru că întunericul acestei realități pe care o conștientizezi atât de bine te poate ucide. Totul devine atât de greu de suportat încât da, devii slab într-un anumit punct și nu mai ești capabil să treci peste nimic. Deci ăsta era stadiul meu curent. În acest rahat mă tot aflam de o vreme.

Și mă mai aflam undeva. Mă aflam în Eden, în care nu știu cum, dar parcă am o bănuială, Eva reușise să-și aranjeze un "moment muzical", cum zicea ea, pentru astă-seară. Am plâns după Adela, trebuie să recunosc. Am plâns gândindu-mă că nu o să-i mai văd niciodată părul șaten sau ochii albaștri ca marea în care nu mă pierdeam ca în ai lui Radu, dar tot era o plăcere să înot în ei. Eva mi se părea o persoană mult mai interesantă, cu personalitate, talentată, dar Adela era o parte din sufletul meu și oricât de mult o uram, în momentul ăsta îmi lipsea nespus și cu toate astea, nu putea întrece ura pe care tocmai o dezvoltasem pentru Eva. Îmi imaginam cum o calc în picioare și îi rup părul ăla arămiu până o chelesc de tot; proasta dracu'! Cumva, gândul ăsta mă făcea să mă simt mai bine. Aveam speranța că numai prin violență fizică o pot aduce pe Adela înapoi. Și oricât de fictivă era toată treaba, chiar începusem să iau asta în considerare pe măsură ce o priveam cum dansează lasciv și cântă o melodie pop care suna non-comercial, dar ca ceva ce ar fi pe placul tipelor ălora tumblr-wannabe de 14 ani pe care nu pot deloc să le sufăr. Cam ăsta era curentul pe val din perioada asta. Aflasem lucruri noi de când îmi redeschisesem rețelele de socializare și da, cu afirmația asta mă simțeam ultima babă. Dar lăsând la o parte asta, melodia era mișto sau poate că o făcea ea să pară... Habar n-aveam, nu știam originalul, dar începusem să ascult cu atenție. Ceva despre distrusele fără viitor ca mine și Adela. Eva părea ceva mai realizată, ea măcar era talentată la ceva și încerca să cultiveze asta. Încă nu știam dacă patronii barurilor o plăteau. Eu aș fi plătit-o doar ca să-mi intre în local, sincer. Destul cu asta. Ceva se petrecea între picioarele mele. Simțeam cum două perechi a câte două degete îmi pătrund vaginul din stânga și din dreapta și încep să se joace. Era întuneric, nu era ca și cum ne putea vedea cineva, așa că nu m-am opus, era plăcut. Melodia Evei îmi suna în minte, acum devenise un fel de muzică de fundal și atenția mea se îndrepta către cei doi băieți care nu-mi dădeau pace. Mă simțeam cumva minunat pentru că eram extrem de băgată în seamă și era frumos ca măcar pentru o clipă să mă simt ca Adela.