Obscur - I. Lagune

13. au înnebunit salcâmii

Nu-mi vezi sufletul cum iese
În haotice cuvinte,
Au înnebunit salcamii
Și tu vrei să fiu cuminte?

- Au înnebunit salcâmii, Tudor Gheorghe    

*

Apoi a fost o slăbiciune,

Așa că am numit-o Tudor.

*

II. Tudor

Urăsc din tot sufletul cinele în familie. Și nu numai pentru că am venit la L’incontro, locul unde mama și tata au început un scandal monstru în restaurant acum vreo patru ani, începând să zbiere, să înjure și chiar să arunce cu farfurii sub privirile terifiate ale celorlalți clienți, moment în care au și hotărât să divorțeze și să nu își mai vorbească în veci, ci mai mult pentru că detest persoanele cu care sunt obligată să cinez. În afară de Adela. Adela e ok. Am luat-o pe Adela cu mine tocmai din cauză că nu îi pot face față soră-mii pe care nu am înghițit-o aproape niciodată.

Tipic. Vai, ce clișeu. Întotdeauna există o soră care apare misterios în cel mai nepotrivit moment al vieții protagonistului. Doar că aici nu e despre mine.

Scurtă istorisire despre Andreea: a plecat de acasă când eu aveam 9 ani. Sfârșit. Nu prea ne sună, nu prea dă semne de viață. Într-un timp, crezusem că a murit.

Treaba e că urăsc să aud tot timpul cât de mult îi cântă mama în strună și deși a plecat de acasă ca să locuiască singură –cică – trebuie să o iertăm, căci a terminat Colegiul Național Sf Sava și de curând a absolvit Facultatea de Litere. E o fată într-adevăr isteață. Ștefania? Cum? Cine e aia? E în Racoviță, pff. Unde naiba mai e și ăla? E colegiu tehnic, nu? Nu o să facă nimic deosebit cu viața ei. Să revenim la Andreea. Sau nu.

Să vorbim despre Ștefania. Chiar. Ce ar fi de spus? Nu e nimic interesant de spus. Mi-e dor de Radu în fiecare minut al vieții mele și fumez, mă droghez și beau în încercarea de a-l ține departe de gândurile mele ca să nu cedez nervos și să cad într-o depresie profundă care mă va conduce în scurt timp spre sinucidere, probabil. Sfârșit.

Mă simțeam epuizată. Lipsită de vlagă. De parcă cineva ar fi scos cu forța sufletul din mine și printr-un absurd, aș putea să-mi folosesc doar creierul, dar nu m-ar ajuta cu nimic, așa că pur și simplu aș stagna și aș mârâi în continuu ca un zombi și aș arăta ca o legumă, deoarece îmi lipsește spiritul. Esența, mai bine zis. De fapt și de drept, tot ce reprezentam eu era o carcasă goală. Doar ambalaj. Nu dădeai de esență și nu puteai să descoperi o comoară, un geniu, o divinitate absolută în spatele acestei măști de pseudo-curvă pe care o purtam în permanență. În fond și la urma urmei, toți suntem niște carcase goale la un moment dat. Toamna e de vină. Toamna e anotimpul ăla nenorocit în care oamenii devin ori prea vulnerabili, ori prea melancolici, ori prea instabili și așa mai departe. Toamna ne tulbură și ne face să ne pierdem ființa, nu numai esența. Sunt atâtea carcase goale când plouă. Nu știu cum naiba poate esența să ne fugă pur și simplu și să ne lase așa, fără să-i pese de ceea ce ne face. Ești o proastă! Dar ce era de-a dreptul tragic, era faptul că nu era toamnă și nu ploua. Era nenorocita de primăvară care se presupune că trebuia să aducă renaștere, schimbare, evoluție. Pula. Eu și Adela ne simțeam mai goale ca oricând. Cred că noi eram de vină de data asta. Noi suntem mereu de vină, să recunoaștem.