Obscur - I. Lagune

Radu, nu Victor

Petrecusem o noapte haotică undeva prin oraș. Nu eram drogată, doar băusem mult și mă sprijineam de Adela. Era imposibil să poată ține greutatea unei balene ca mine, așa că am căzut amândouă pe asfalt și am început să râdem. Nu știu dacă ăsta era cazul și la alți oameni, dar pe noi băutura ne făcea clar mai proaste și mai curve. Ce își putea dori mai mult un bărbat, nu-i așa? Poate că ieșisem eu cu bărbații nepotriviți, dar ajunsesem la concluzia că un bărbat nu suportă ca o femeie să îi fie superioară din punct de vedere intelectual. E o chestie de orgoliu masculin. Ideal pentru... hai să zicem majoritatea bărbaților, e să taci dracu' și să fii de acord cu ei în tot. Zâmbește și fii drăguță. Fă-le pe plac. Noi eram o companie plăcută la beție. Nu îi eclipsam cu inteligența noastră, puteau să îndruge cât voiau despre ce vrea pula lor, noi probabil că nici nu eram atente. Eram ca prostituatele aniilor '80 care erau foarte bine cotate tocmai pentru că nu le interesa altceva decât să se fută și să-și ia banii. Ce convenabil. Fără conversații filosofice, fără dezbateri. Doar fii atrăgătoare. Și în plus, începeam să vorbim tot felul de tâmpenii fără sens și îi amuza. Era așa, ca un circ pe gratis. De asta încercau toți să ne îmbete. Tindeam să conducem conversațiile când eram treze și erau depășiți. Inacceptabil. Discutasem asta cu Adela tot drumul.

Reușisem cumva să ajungem acasă; pe două picioare. Adela mi-a zis că Radu și Victor sunt acasă, moment în care ne-am uitat una la alta și am zâmbit cu gura până la urechi. Iarbă. Cât am urcat scările alea nenorocite, căci liftul nu funcționa, am avut puțin timp să mă gândesc cum țin delicat jointul între degete, pun gura pe filtrul cald, inhalez un fum pe care nu îl pot simți și pe care trebuie să-l estimez, țin în mine preț de câteva secunde în care timpul se oprește în loc și nimic nu mai există. E atât de gol încât liniștea amuțește și ea. Pătrund într-o lume fascinantă în care timpul se dilată incredibil, iar secundele în care țin fumul în piept se transformă în minute, iar minutele se transformă în ore, iar orele se transformă în zile, iar zilele se transformă în săptămâni, iar săptămânile se transformă în luni, iar lunile se transformă în ani pierduți din viața mea în care mă droghez tot timpul pentru că numai așa mă simt în viață. Revin la realitate și scot fumul afară, odată cu fantezia mea indusă. Nimic nu mai are sens până la următorul fum. După ce termin jointul, aștept cuminte să mă liniștesc și sper doar să nu fi lovit blunt-ul, cum se zice, pentru că atunci nu pot face față halucinaților intense și e oribil; e o senzație asemănătoare experienței sleep paralysis pe care sunt sigură că am avut-o. De la iarbă nu căutam neapărat tripuri bolnave. Dacă voiam asta, luam ciuperci. O fumam ca să mă liniștesc, să mă despart cumva de lumea asta mizerabilă în care trăiesc și să mă pot transporta unde îmi convenea mie. În realitățile mele alternative în care existau variante mai realizate ale persoanei mele și probabil că măcar într-una dintre ele, finalul ar fi fost unul fericit pentru toată lumea. Pentru mine, pentru Adela, pentru Radu, pentru Victor și pentru restul prietenilor mei care deși nu contează pentru mine la fel de mult, merită să aibă undeva un sfârșit ca în povești. Dar aici nu. Aici drogurile aveau să ne distrugă și să ne aducă moartea.

Când am deschis ușa, mă așteptam să ne lovească nori de marijuana pentru că niciodată nu ne așteptau dacă aveau marfă. Am fost șocată când am intrat într-un apartament în care se putea respira normal. Ba mai mult, mirosea și... frumos?

- Iarrba... r-lată p-masă până... mă desbrac... da? a zis Adela serioasă încercând să nu pocească fiecare cuvânt pe care îl scoate pe gură în timp ce se descălța.

- N-avem, a zis Victor care stătea tolănit pe canapea și belea ochii pe tavan. Număra petele de mucegai sau ce pula mea? Radu fuma la geam ca un băiat cuminte. Curioasă treabă.