Obscur - I. Lagune

09. never let me go

And it's breaking over me
A thousand miles down to the sea bed
Found the place to rest my head
Never let me go
Never let me go
Never let me go
Never let me go

And the arms of the ocean are carrying me
And all this devotion was rushing out of me
In the crushes of heaven for a sinner like me
But the arms of the ocean delivered me

- Never let me go, Florence + The Machine

*

- Cum a murit? am întrebat-o imediat ce am ajuns.

- Cum mor bătrânii. Închid ochii şi nu se mai trezesc, mi-a spus.

Încăperea era plină. Lumea purta negru. Lumea plângea şi jelea. Lumea urla şi vorbea lângă sicriu. Lumea tăcea. Lumea se gândea. Adela luase ecstasy. Eu priveam.

Nu ştiam ce să spun. Nu voiam să spun nimic pentru că dacă spuneam, aş fi izbucnit într-un plâns isteric, căci la naiba, nu aveai cum să nu o adori pe femeia aia. Iar simplul fapt că o vedeam albă, nemişcată, cu buzele-i vineţii, acoperite de un ruj roşu, ieftin şi chipul slăbit, retuşat de un machiaj nepotrivit, într-o cutie de lemn pe care, dacă ar fi putut-o privi chiar ea ar fi scuipat-o şi ar fi spus că suntem dilii şi că nu putem să o lăsăm în barca aia urâtă ca naiba, îmi provoca greaţă. Era cald aici. Parcă luase ea tot aerul şi-l risipise undeva, într-un loc despre care să nu ştie nimeni sau poate că l-a luat cu ea, acolo, cine ştie. Nu mi-aş fi putut imagina o lume fără ea, darămite propria ei casă, acum invadată de străini, oameni pe care probabil nici ea nu-i plăcea şi nici ei pe ea, dar totuşi se prezentau ori de politeţe, ori de gura sau ochii vecinului.

- Cine dracu' sunt oamenii ăştia? a zis Adela dintr-o dată, vizibil scârbită.

- O ura pe Verginica de la 2, nu-i aşa? am râs cu lacrimile în ochi.

- Ura aproape toţi vecinii ăştia greţoşi. Uite-o şi pe Dorina, a arătat cu degetul spre vecina de vis-a-vis, o femeie durdulană, destul de bătrână, cu o voce enervant de piţigăiată şi Parkinson. Pff, nu am suportat-o niciodată, povestea Adela calmă. Ţin minte că atunci când eram mică şi stăteam numai aici, la mamaie, venise şi stacojita asta cu vocea aia care mă zgâria pe creier şi nu ştiu cum s-a făcut că am intrat val-vârtej în bucătărie şi având 4-5 ani, am început să o înjur, nu că asta ar fi o scuză pentru că aş înjura-o şi aici, acum. E de precizat. Apoi îmi amintesc că începuse să râdă pentru că probabil credea că glumesc, iar atunci am luat o sticlă de apă jumătate plină şi i-am aruncat-o în cap urlând de nervi. Lu' mamaie îi venea să râdă, dar se abţinea din respect. Era o femeie foarte respectuoasă. Am fugit în dormitor apoi. M-am simţit atât de bine să o pun la punct pe târfa aia, iar partea bună e că mamaie nu mă certase deloc. Nici ea nu o suporta, dar şopârla venea mereu pe aici în vizită fără să întrebe dacă îi doreşte cineva compania tragică. Oricum, îţi vine să crezi că gelatina asta tremurândă încă mai trăieşte bine-mersi cu Parkinson în timp ce mamaia mea, bine sănătoasă, a murit în somn? Să mă piş pe cine face regulile astea de rahat, a izbucnit în plâns la sfârşit. Am luat-o în braţe.

- O să fie bine, Adela, ai să vezi. Linişteşte-te.

Ce consolare de rahat, Ştefania.

- E, o să fie bine pe dracu', a mormăit ştergându-şi lacrimile. Era machiată. Negreala i se scurgea pe obrajii roşii, în timp ce ea continua să-şi frece ochii şi să împăştie creionul pe toată faţa. Nu îi păsa de cum arăta acum şi de ce naiba i-ar păsa? Înţelesesem. Se dădea cu dermatograf în prostie pentru că era frustrată, agitată şi nu îşi putea controla nervii şi restul emoţilor curente. Şi-a scos oglinda din buzunar şi şi-a fixat machiajul cu încă o linie stridentă de creion pe linia apei. Şi-a tras nasul şi şi-a privit mânjala de pe faţă. Nu o deranja. În plus, sunt foarte calmă, a continuat. Am luat ecstasy şi mă simt bine. Zâmbea.