Iubind pe ritmuri africane

Capitolul II

Cuiele de marmură spulberă crucea purpurie

despărțind chipurile de lut de rujul ipocriziei

întunericul sângelui crapă în ligheanul spart

preludiul pasiunilor josnice se transformă în praf( Jocul iluziilor- LeliaVoinea)

Sofia nu dormise deloc bine în noaptea aceea. Era genul de persoană care se adapta foarte greu la locuri noi și mai ales la paturi noi. Scenele de groază de pe vas se tot repetau și învârteau prin capul ei și auzea țipetele de groază ale oamenilor ca și cum ar fi fost niște ecouri îndepărtate, dar clare. Împreună cu Leo și Pedro, deciseră să petreacă pe continentul african trei luni, ca să aibă timp să viziteze cât mai multe. Niciunul nu era interesat de lux. Știau de sărăcia atât de specifică Africii, știau de bolile nimicitoare și rata ridicată de analfabetism. Sofia era studentă la Litere și mereu visase să ajungă într-o zonă săracă unde să învețe copii să citească și să scrie. Totuși, insula aceasta nu i se părea chiar așa de înapoiată în comparație cu celelalte locuri vizitate. Desigur, pe lângă Rio de Janeiro era praf, dar comparația nu-și avea rostul. Toate lucrurile ei și ale lui Leo rămaseră pe vas, împreună cu cărțile și jurnalele de călătorie. Kiro le promisese că autoritățile locale îi vor ajuta financiar până ce părăsirea insulei va fi posibilă. Sindopa era prea neliniștit și nimeni nu s-ar încumeta să ia treisprezece oameni la bord pe propria răspundere. Li se promisese că vor avea zilnic parte de mâncare și apă gratuită, iar localnicii care desigur aflaseră deja despre incident  se și  oferiseră să-i ajute cu niște piese vestimentare. Îi era rușine să întrebe cum stau cu cititul și scrisul, dar tare o mai mânca limba. Voia să se revanșeze pentru generozitatea lor, dar era conștientă că îi poate jigni.

Gândul o duse apoi la întâlnirea cu Chima. Nu înțelegea de unde atâta ranchiune și vorbe amare despre acest personaj care ei i se părusese cel mult puțin asocial și detașat de lumea obiectivă.  Reușise în cele din urmă să izgonească toate aceste gânduri din capul ei și adormise.

La numai vreo trei kilometri de ea, Chima Fatsani nu lupta cu niciun fel de gânduri. Stătea liniștit cu gleznele pe măsuța din lemn de pe terasă și privea cerul care se înseninase de ceva vreme. De doi ani se mutase în casa lui Hajara Zuri, un pescar bătrân care-l cunoscuse pe tatăl lui. Hajara era bătrân și slăbit și avea nevoie de ajutorul cuiva în putere care să-i ușureze iarna vieții.

—Ce faci, Chima? se auzi vocea lui Tijani. În două secunde, bărbatul și stătea așezat lângă el și se căuta prin buzunare. Tijani era un individ de douăzeci și cinci de ani, subțirel, cu umerii înguști și obrajii trași. Adevărul era că nici nu o ducea financiar foarte bine, dar motivul principal era constituția corpului său. Chima avea cu numai câteva kilograme în plus, în sensul că fața  lui nu era deloc suptă, iar buzele cărnoase completau perfect simetria întregului chip. Părul său negru și aspru era tuns scurt tocmai pentru a nu atrage atenția așa de tare asupra acelei caracteristici primare a africanilor și anume părul creț.

—Cât ai făcut azi? îl întrebă direct și așteptând nerăbdător ca prietenul său să-și aprindă țigara pentru a-i răspunde.

—Doar două sute, dar presimt că mâine va fi mai bine. Începe târgul anual pe Bentu și mulți oameni o să-și dorească să ajungă acolo.

—Trăiesc pe pâine și lapte de trei zile încoace, mormăi Chima. Trebuie să fie mai bine. Și vorbește mai încet, domnul Zuri nu trebuie să audă ce facem noi.

—Dar din ce crede bătrânul că-ți câștigi existența?

—I-am spus doar să nu-și facă griji în privința  banilor căci mă ocup eu. Tijani  clătină din cap amuzat.